Iertarea este o virtute grea! (Mitropolitul Augustin de Florina)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la duminica a XI-a după Rusalii
(Matei 18, 23-35)

Iubiţii mei, viaţa este o călătorie. Şi drumul cel drept pe care trebuie să-l urmăm toţi, ca să ajungem la capăt, în cer, este unul: Drumul pe care l-a trasat Hristos cu Sângele Său; l-a păşit El însuşi şi milioane de martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre. Însuşi Hristos a spus: “Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

ÎPS Augustin Kandiotis

Este adevărat că acest drum al virtuţii este greu, suitor, o Golgota. “Strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la viaţă…” (Matei 7, 14).

Dimpotrivă, drumul răutăţii, al stricăciunii, al necredinţei este uşor, în pantă. “Largă este uşa şi întinsă este calea care duce la pierzare…” (Ioan 7, 13), la distrugere, la catastrofă.

Un drum este a lui Hristos, celălalt al satanei; unul este al raiului, celălalt al iadului Alegeţi! Omul este liber să meargă pe care drum vrea.

Virtuţile sunt un lucru greu. Şi dacă întrebaţi, care este cea mai grea din toate virtuţile, iubitorul de arginţi va spune milostenia, robul pântecelui va spune postul, sarkolatrul (cel ce-şi adoră trupul) va spune fecioria, cel ce iubeşte viaţa va spune mucenicia pentru Hristos. Dar eu consider că cea mai grea din toate este – care? – cea despre care zice astăzi Evanghelia: iertarea reciprocă. Este un pietriş, pe care Hristos cere să-l ridicăm, dar diavolul îl face munte de neridicat. Şi că aceasta este virtutea cea mai grea vă voi demonstra prin trei, patru exemple. Vă rog să fiţi atenţi…

***

Un exemplu este din Vieţile Sfinţilor. Dacă veţi deschide sinaxarele, veţi vedea că pe 9 februarie este sărbătorit sun sfânt care se numeşte Nichifor. Ascultaţi cum a primit mucenicia. În vremea aceea, Nichifor se supărase cu un preot care se numea Saprichie. Erau certaţi. Şi Saprichie era de vină, nu Nichifor. A venit prigoana, şi primul pe care l-au prins a fost preotul, Saprichie. L-au judecat şi a ieşit sentinţă de decapitare. L-au luat soldaţii dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, şi-l duceau în afara cetăţii, ca să-l execute. Când a aflat Nichifor că Saprichie peste puţin timp nu va mai fi în viaţă, l-a cuprins plânsul. Aleargă în drum, ajunge cortegiul, şi-i cade la picioare:

– Frate Saprichie, iartă-mă.

Acela însă nimic.

– Nu te iert!

Până în ultima clipă a muceniciei, Nichifor a căzut şi l-a rugat pe Saprichie să-l ierte. Cu neputinţă. Atunci ce s-a întămplat? În momentul în care soldatul a ridicat sabia să-i taie capul, Saprichie zice:

– De ce mă omorâţi?
– Pentru că eşti creştin.
– Deci pentru asta? Atunci eu mă lepăd de Hristos…

Şi în timp ce îngerii îi pregăteau cunună, Saprichie, care nu l-a iertat pe Nichifor, a fost considerat nevrednic de mucenicie. L-a părăsit Harul lui Dumnezeu şi s-a lepădat de Hristos. În locul lui a murit martir – cine? – Nichifor, care avea o inimă bună şi dragoste. A mărturisit că este creştin şi a fost martirizat. Astfel, pe 9 februarie, în loc de mucenicul Saprichie, cinstim pomenirea mucenicului Nichifor. Înfricoşător acest exemplu! Arată că mai presus chiar decât mucenicia este să ierţi, să dai iertare din inimă. Dar este uşor? V-am spus, o pietricică este, un cuvânt este; dar se face chiar mai greu decât Olimpul şi Vitsi şi Gramo.

Oamenii nu iartă. Vreţi exemple? Nu vechi, ci noi. Nu a trecut multă vreme de când, într-un sat, un om foarte bătrân, de nouăzeci de ani, a murit. Se duce preotul – preot bun – acasă la el.

– Bătrâne, ce faci?
– Nu pot.
– Vrei să te împărtăşeşti?
– Vreau.
– Te vei împărtăşi, dar să-l chemăm pe acel om cu care ai ani întregi de când nu vorbeşti.
– Care? Acela? Aaa, nu-l iert. Spune-mi, părinţele, să fac orice altceva vrei. Să aprind lumânări, să ridic o biserică, să fac milostenie, să postesc. Pe ăsta nu-l iert.
– Bre, asta – bre, cealaltă – îi zicea preotul cu lacrimi.

Nimic. Murea, avea să-şi dădea sufletul diavolului şi, totuşi, nu ierta.

Şi popoarele se urăsc. Asta va mânca omenirea. Nemţii nu-i iartă pe ruşi şi ruşii nu-i iartă pe nemţi. Există ţinerea de minte a răului. Dacă ar fi existat iertare, lumea ar fi fost un rai. Cel mai frumos cuvânt din Evanghelie este iertarea.

Omul nu iartă. Vreţi un alt exemplu? Nu sunt nici zece zile, de când am aflat că într-un sat nişte soţi se mănâncă. I-am chemat.

– Ce aveţi?

Femeia, smerită, a luminat-o Dumnezeu şi a spus:

– Eu sunt de vină. Îmi nedrepţăţesc de multe ori bărbatul, îl înjur, îl vorbesc de rău. Mă căiesc, îl rog să mă ierte – şi a căzut şi i-a făcut metanie.

Un lucru rar ca femeia să accepte că greşeşte. Eu m-am emoţionat, am plâns. Să vezi o femeie tânără, o fată frumoasă, să îngenunchieze înaintea unui bărbat – care o înşela – şi să-i spună: Îţi cer să mă ierţi pentru toate câte ţi-am spus. Şi îngerii şi astrele se emoţionează. Ăsta? – Nu te iert!… Câte i-a făcut! Nu a iertat-o.

***

Aşa este lumea. Din nefericire, există familii, care au între ele pică, ţinerea de minte a răului, şi nu se iartă de ani de zile. Încearcă preotul şi mitropolia, dar ura se înveşniceşte de la părinţi la copii şi la nepoţi.

Omul care nu iartă nu este creştin. Este animal, fiară. Spun oamenii că dacă vreun copil îi face vreun rău cămilei, aceasta nu-l iartă. Pot să treacă ani şi, dacă-l va întâlni în cale, îl va lovi. Nu iartă. De aceea zicem: “Acest om e ca o cămilă, nu iartă; ţine adânc în el răzbunarea”. Dimpotrivă cel care iartă din inimă, seamănă – Cu cine? – Cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu? Desigur. Asta ne-o spune Evanghelia de astăzi. Pentru că Dumnezeu ce face? Iartă, iartă continuu. Este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi mult-îndurat.

Ce facem noi? În ceea ce ne priveşte e de vină celălalt, vecinul nostru, pentru că ne-a ispitit, pentru că animalul lui a intrat pe ogorul nostru…, pentru lucruri mici şi lipsite de importanţă. Dar cele pentru care noi suntem vinovaţi faţă de Dumnezeu sunt foarte mari. Suntem vinovaţi, păcătuim continuu. Păcătuim cu ochii noştri, cu urechile noastre, cu mâinile noastre, cu trupul nostru. Păcătuim ziua noaptea, la cafenea, pe drum, pe ogoare, păcătuim chiar şi în biserică. Cine poate să numere păcatele omului? Abis, “o mie de talanţi”, despre care zice Evanghelia de astăzi (Matei 18, 24), nenumărate sunt păcatele noastre. Un număr astronomic. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?” (Troparul Cassianei Monahia, Slava… Laudelor din Sfânta şi Marea Miercuri).

Şi ce face Dumnezeu? Se ia după noi. Că dacă nu s-ar fi luat după noi, dacă pentru fiecare păcat pe care îl facem, pentru fiecare înjurătură auzită, ar fi căzut un trăsnet şi am fi fost arşi cu toţii. Ne iartă, ne iartă continuu păcatele noastre. De aceea şi noi să fin iertători. Asta cere de la noi. Aşa cum El ne iartă păcatele noastre, cele mari şi nenumărate, aşa şi noi să-i iertăm pe ceilalţi. Nurorile pe soacre, soacrele pe nurori, bărbatul pe femeie, tatăl pe copil, sătenii pe consătenii lor. Daţi-mi, daţi-mi un sat unde există iertare, milă, iubire. Rai este. Daţi-mi un alt sat unde nu există iertare şi milă. Iad este. Iad este pământul pentru că şters cuvintele Hristosului nostru, necuprinsele şi veşnicile cuvinte: ”Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

***

Iubiţii mei, Dumnezeu să dezrădăcineze din inima noastră spinul care se numeşte pomenirea răului, şi să sădească floarea cea cerească, iubirea Hristosului nostru. În felul acesta vom fi următori ai Aceluia, Care pe Cruce i-a iertat pe răstignitorii Săi. În felul acesta, vom putea să ne rugăm şi să zicem acel cuvânt groaznic: ”Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Altfel, suntem nişte mincinoşi şi ne batem joc de Dumnezeu cu toţii, şi cler şi popor.

Această făgăduinţă este condiţia iertării. Ierţi? Vei fi iertat. Nu ierţi? Mii de preoţi să-ţi facă pomeniri sau parastase, mii de episcopi şi patriarhi să se ducă la mormântul tău, nu vei fi iertat. Iartă deci, ca să fii iertat.

† Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis
în Sfânta Biserica a Naşterii Născătoarei de Dumnezeu,
în Kato Kleinon – Florina, 14.08.1977)

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”
după http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14385)

Niciun comentariu până acum.

Lăsaţi un comentariu

XHTML: Puteţi folosi etichetele: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Copyright ©2009-2013 Rugă.ro.