1 Octombrie: Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani

(Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Iosif şi Chiriac de la Bisericani)

[…vrând să meargă la muntele Atonului, au fost opriţi din cale de Preasfânta Fecioară Maria, care i-a întrebat: „- Unde vă duceţi?” Iar ei, plini de bucurie dar şi de spaimă, au răspuns: „- Ne ducem la grădina Sfinţiei Tale” (că odinioară Sfântul Munte al Atonului se numea „Grădina Maicii Domnului”. Atunci, Preacurata le-a poruncit: „- Întoarceţi-vă, că şi aici este grădina mea!”. Şi îndată Maica Domnului s-a făcut nevăzută, iar părinţii aceia (…) au înţeles din această întâmplare că şi Moldova, ca şi întreaga noastră ţară, este o „Grădină a Maicii Domnului”…]

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani

Acest preacuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în muntele Bisericanilor şi adevăratul întemeietor al mănăstirii cu acelaşi nume (Nota 1).

S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ. Şi de mic copil avea chemare spre viaţa călugărească. Deci, căutând să împlinească grabnic cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: «Cela ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» şi iarăşi: «Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37-38), îndată şi-a lăsat părinţii şi a intrat în nevoinţa monahală la mănăstirea Bistriţa, ctitoria marelui domn Alexandru cel Bun.

Aici, primind îngerescul chip al călugăriei, în puţini ani a deprins de la părinţii bătrâni meşteşugul încordărilor duhovniceşti, adică lupta cu gândurile, păzirea minţii de cugete rele, înfrânarea simţurilor, ascultarea şi smerita cugetare, astâmpărându-şi patimile firii cu cureaua postului şi înălţându-şi mintea la Mirele Hristos, prin neîncetată rugăciune.

Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă linişte la mănăstirea Bistriţa, fiind aşezare domnească, şi arzând cu inima să se închine la Mormântul Domnului, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, Dometian, şi a plecat la Locurile Sfinte. După ce s-a închinat la Mormântul dătător de viaţă din Ierusalim, s-a retras la pustie, în Valea Iordanului, ajungând în puţini ani sihastrul vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe năluciri şi ispite de la diavoli. Mâncarea lui era o dată la o zi sau două, puţină pine uscată şi apă din râul Iordan. Aici, în cea mai înaltă şcoală a liniştii şi rugăciunii, a ajuns Cuviosul Iosif, Sihastrul la măsura desăvârşirii şi a sfinţeniei, suferind, ziua, arşiţa grea a soarelui, noaptea, privegherile cele târzii, citirea psalmilor, nenumărate metanii, rugăciunea cea de foc cu mâinile înălţate la cer şi războiul cel greu de biruit al diavolilor. Dar fiind întărit de darul Duhului Sfânt, a surpat prin smerenie şi răbdare toate cursele vicleanului vrăjmaş al neamului omenesc, arzându-le cu postul, cu rugăciunea, cu păzirea curată a minţii şi cu dumnezeiasca dragoste. Aşa a ajuns Cuviosul Iosif la înălţimea urcuşului duhovnicesc, devenind cel dintâi sihastru român cunoscut în prima jumătate a veacului al XV-lea, din pustiul Iordanului.

Făcându-se cunoscut numele lui tuturor sihaştrilor nevoitori din preajma locului unde S-a botezat Hristos, s-au adunat în jurul Cuviosului Iosif Sihastrul şaptesprezece pustnici, dintre care cincisprezece români şi doi greci, luând fiinţă astfel prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. Numele celor mai vestiţi ucenici ai Cuviosului Iosif sunt acestea: Simon, Metodie, Varnava, Petru, Averchie şi Gherman. Toţi aceşti sihaştri urmau sfatul şi viaţa îndrumătorului lor, nevoindu-se fiecare după a sa putere la priveghere de toată noaptea, la post şi metanii, la rugăciune din inimă şi la cugetarea celor dumnezeieşti. Iar nevoinţa lor era aceasta: toată săptămâna se canonea fiecare singur în peşteră, nu departe de chilia Cuviosului Iosif, mâncând o dată pe zi, la asfinţitul soarelui, şi ostenindu-se după putere. Iar Duminica mergeau cu toţii la mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, unde ascultau Dumnezeiasca Liturghie şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Apoi luau masa împreună la chilia Cuviosului Iosif şi zăboveau până seara în cântări şi convorbiri duhovniceşti. După ce se întăreau cu sfatul şi cu binecuvântarea bătrânului, se retrăgeau din nou la peşterile lor, dând laudă lui Dumnezeu pentru o viaţă fericită ca aceasta.

Dar «Sihăstria lui Iosif» de la Iordan n-a dăinuit multă vreme, că năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, multă spaimă şi tulburare au făcut între creştini. Atunci şi călugării nevoitori prin mănăstiri şi în pustiul Iordanului s-au risipit în ţinuturi îndepărtate, ca să scape de primejdie. Văzând aceste tulburări în Ţara Sfântă, Cuviosul Iosif şi-a luat pe cei şaptesprezece ucenici şi, după ce s-au închinat la Mormântul Domnului, au venit cu toţii în Moldova, la mănăstirea Bistriţa. Dar aici, neaflând destulă linişte, s-au dus într-un munte din apropiere, acoperit cu păduri seculare, numit de atunci «Muntele Bisericanilor», adică al celor «bisericoşi». Astfel, «Sihăstria Cuviosului Iosif» din Valea Iordanului s-a mutat în Moldova, pe muntele Bisericanilor. Aici, într-o mică poiană, Cuviosul Iosif Sihastrul şi-a făcut o chilie de lemn şi pământ şi alături, o biserică de lemn cu hramul «Buna Vestire». Iar ucenicii săi, precum : Simon, Metodie, Varnava, Averchie, Gherman, Pir şi Grecul (?) şi-au săpat mici bordeie de lemn şi pământ pe opt culmi de munţi din împrejurimi şi s-au nevoit acolo în desăvârşită linişte, post şi rugăciune până la moarte.

Iar pravila sihaştrilor din «Sihăstria – sau Schitul – lui Iosif» de la Bisericani era aceeaşi ca în pustiul Iordanului: şase zile pe săptămână fiecare se liniştea singur la chilia lui, în rugăciune neîncetată, post, metanii, citirea psalmilor şi a Sfintei Scripturi, iar noaptea de sâmbătă spre duminică se adunau cu toţii la biserică, în frunte cu Cuviosul Iosif, şi făceau priveghere de toată noaptea. Apoi se spovedeau bătrânului stareţ, iar la Sfânta Liturghie primeau Preacuratele Taine. Duminică luau masa împreună cu Cuviosul Iosif, apoi se retrăgeau fiecare la chiliile lor, spre a se ruga mai departe în linişte pentru ei, pentru creştini şi pentru toată lumea.

Aşa s-a nevoit acest vestit sihastru împreună cu ucenicii săi mulţi ani de zile, bineplăcând lui Dumnezeu şi fiind cinstit de toţi ca mare părinte duhovnicesc, dascăl al liniştii şi rugăciunii şi întemeietor al primei aşezări monahale pe muntele Bisericanilor. Dar nu numai călugării, ci şi credincioşii de prin sate îl căutau, îi cereau cuvânt de folos şi se vindecau cu rugăciunile lui. Pentru aceea încă din viaţă era cinstit ca sfânt în ţinutul Neamţu.

Spre sfârşitul veacului al XV-lea, Cuviosul Iosif Sihastrul de la Bisericani a trecut la cele veşnice, încărcat de zile şi de multe fapte bune, fiind plâns de ucenicii săi şi îngropat lângă biserica înălţată de el. În fiecare sărbătoare şi mai ales în ziua mutării sale din trup, se făcea după tradiţie pomenirea cea de peste an a Cuviosului Iosif Sihastrul, unul dintre cei mai renumiţi cuvioşi moldoveni din secolul al XV-lea, mare dascăl al rugăciunii şi al isihiei. Pe la începutul veacului următor s-au dus la Domnul şi ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif, rămânând până astăzi în toponimia locului, denumiri ca acestea: «Poiana lui Iosif», «Muntele lui Simon», «Muntele lui Metodie», «Muntele lui Varnava», «Muntele lui Petru», «Muntele lui Averchie», «Muntele lui Gherman», «Muntele lui Pir» şi «Muntele Grecu».
Dar «Schitul lui Iosif» din muntele Bisericanilor nu a dispărut după moartea acestor cuvioşi.

Dimpotrivă, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, s-au adunat aici peste treizeci de sihastri. Aceasta l-a îndemnat pe Ştefăniţă Voievod şi apoi pe Petru Rareş să zidească la Bisericani o biserică de piatră, în locul celei de lemn, spre lauda lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, ocrotitoarea acestui sfânt locaş. Un veac mai târziu, «Schitul lui Iosif» (Nota 2) va deveni o mare mănăstire şi vatră sihăstrească din Moldova, cu rânduiala de slujbă zisă «achimită», adică «neadormită», după rânduiala mănăstirii Studion din Constantinopol; cu călugări împărţiţi în trei cete, care se rugau neîncetat, prin rotaţie, în biserică. A fost singura mănăstire de acest fel din ţara noastră, care a dat Bisericii Ortodoxe Române câţiva sfinţi şi cuvioşi din secolul al XV-lea şi terminând cu Cuviosul Chiriac de la Bisericani din veacul al XVII-lea, «care s-a nevoit gol, în munte, şaizeci de ani», cu ale căror rugăciuni să ne miluiască Dumnezeu ca un bun şi iubitor de oameni.

Ierom. Ioanichie Bălan

1. Pomelnicul mare al mănăstirii Bisericani; Pr. Prof. Liviu Stan, Sfinţi români, Sibiu, 1945, p. 52; Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 39-41; Idem, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 116-119.
2. La 1607, februarie 6, această sihăstrie încă se numea «Schitul lui Iosif, numit Bisericanii» (Documente privind istoria României, veacul XVII, vol. II, Bucureşti, 1959, p. 85), devenind apoi «Mănăstirea Bisericani».

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 311-314, Cuviosul Iosif de la Bisericani.

Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani

Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani

Lupta sfinţilor se desfăşoară atât împotriva păcatului cât şi pentru apărarea învăţăturii celei adevărate. Prin exemplul viu al credinţei lor drepte, ei sunt „lumina lumii” (1 Cor. 9, 25), iar prin viaţa lor sfântă, sunt pildă de trăire duhovnicească pentru fiecare creştin, care, văzând faptele lor cele bune, slăvesc pe Tatăl ceresc.

Printre cei care în chip minunat s-au lăsat cuceriţi de chemarea Mântuitorului, şi prin nevoinţe îndelungate au impresionat pe cei din timpul lor, a fost şi Cuviosul Chiriac, numit, după locul nevoinţei sale, de la Bisericani, din munţii Neamţului.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei l-a numărat printre cei „înalţi întru bunătăţi şi în petrecere şi plecaţi la smerenie adâncă, gol (petrecând) şi s-a nevoit în munte 60 de ani”. Pe acest minunat bărbat l-a „apucat în zilele” sale, renumitul ierarh, stihuitor al Psaltirei (Nota 1).

Cuviosul Chiriac, fiind om din părţile Vadului Bistriţei, era iubitor al pădurilor cu poiene însorite şi stăpânite de multă linişte. Paşii săi urcau mereu, din tinereţe, spre crestele înalte ale aşezării monahale de la Bisericani. Această sihăstrie îşi pierde originea în trecutul îndepărtat al poporului nostru (Nota 2).

Într-o astfel de mănăstire a poposit tânărul care avea să devină monahul şi sihastrul Chiriac de la Bisericani. A făcut aici ucenicie îndeajuns, până ce a învăţat de la părinţii îmbunătăţiţi meşteşugul gândirii celei curate despre Dumnezeu şi meşteşugul rugăciunii celei de taină, numită „Rugăciunea minţii” sau „a lui Iisus”. Când a fost vremea ca să fie îmbrăcat în haina monahală, i s-a pus numele de Chiriac, care, în limba noastră, s-ar tălmăci „al Domnului”.

Era mănăstirea Bisericani cu trecut însemnat şi cunoscută ca loc de evlavie şi de azil pentru neguţătorii bătrâni, care se retrăgeau acolo pentru o mai înaltă trăire religioasă. Mulţi plutaşi de pe Bistriţa îşi găseau aici odihnă şi hrană în drumul lor spre Siret. Dar Cuviosul Chiriac năzuia după mai multă linişte duhovnicească. Nu s-ar fi depărtat la mare distanţă de Bisericani, de vreme ce ştia istoria celor care, vrând să meargă la muntele Atonului, au fost opriţi din cale de Preasfânta Fecioară Maria, care i-a întrebat: „- Unde vă duceţi?” Iar ei, plini de bucurie dar şi de spaimă, au răspuns: „- Ne ducem la grădina Sfinţiei Tale” (că odinioară Sfântul Munte al Atonului se numea „Grădina Maicii Domnului”. Atunci, Preacurata le-a poruncit: „- Întoarceţi-vă, că şi aici este grădina mea!”. Şi îndată Maica Domnului s-a făcut nevăzută, iar părinţii aceia s-au întors la chiliile lor. În locul întâlnirii minunate au pus ei icoana Preasfintei Născătoare, şi de atunci până astăzi el se numeşte „Iconiţa” (Nota 3). Sihaştrii au înţeles din această întâmplare că şi Moldova, ca şi întreaga noastră ţară, este o „Grădină a Maicii Domnului”, loc ospitalier, de prosperitate spirituală şi materială.

Cuviosul Chiriac, încă în mănăstire fiind, începuse să practice înfrânarea în toate: în chilie nu făcea foc; hainele îi erau aceleaşi vara şi iarna; picioarele şi le încălţa în opinci, fără obiele sau ciorapi. Aşa de mult „s-a golit pe sine” cu smerenia şi nevoinţa, încât darul lui Dumnezeu lucra în el în chip tainic şi-l ajuta, mângâindu-l ori de câte ori avea vreo supărare în viaţa de obşte. Se ruga mereu Maicii Domnului, în biserica cu hramul Buna-vestire, şi o implora cu lacrimi ca să-l ajute sa se retragă la mai multă linişte şi nevoinţă. De aceea, în una din zile, s-a dus la duhovnicul său şi la stareţ şi a cerut binecuvântarea să meargă în singurătatea pădurii, „iar aceştia, având îndemnul cugetului lor de la Dumnezeu, după multă şi aleasă povăţuite i-au dat îngăduinţa ca până la o vreme să meargă la loc mai liniştit, dar nu prea departe de mănăstire”. Cu multă bucurie în suflet, punând metanie la duhovniceştii lui părinţi şi la întreg soborul şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a cerut ajutorul Maicii Domnului, a ieşit pe poarta mănăstirii şi a purces către o poieniţă tainică, în apropierea căreia se afla o peşteră de adăpost în vremuri mai rele. Aici ajungând, ca la colţ de rai mult dorit, a început Cuviosul Chiriac nevoinţă cea cu bună chibzuinţă a rugăciunii neîncetate.

Odată cu această lucrare a minţii, după obiceiul sihaştrilor, a început să facă şi încercări pentru a vedea dacă poate şi mai mult să sufere arşiţa, zăduful, ploaia, omătul şi frigul. Şi-l biciuiau toate acestea peste trupul gol, iar el cu bucurie le primea. De la o vreme, hainele pe care le avea cu el se uzaseră, încât erau petec peste petec. A mai mers de câteva ori la părinţii din mănăstire şi le-a arătat că de acum va veni mai rar sau poate chiar deloc, dar a rugat cu lacrimi să fie cercetat, din vreme în vreme, cu Sfintele Taine şi cu puţin posmag, la locul ştiut de oarecare părinţi. Şi aşa, luând din nou binecuvântare, a mers la peştera sa şi, lăsând îmbrăcămintea pe care o avea, s-a rugat Domnului să fie ajutat ca să poată vieţui ca oarecând Sfântul Onufrie, înfruntând toată greutatea zilelor şi a nopţilor în timpul anului, aşa cum se întâmplă să fie ele în Carpaţii noştri. Şi din nevoinţă în nevoinţă se întraripa cu duhul rugăciunii, care-l făcea să uite de sine. Aşa de mult s-a adâncit în trăirea isihastă, încât, pe pământ fiind, i se părea că trăieşte în cer, bucurându-se de adevărate descoperiri dumnezeieşti ca oarecând Sfântul Apostol Pavel în pustie, după ce a scăpat din mâinile dregătorului Areta (II Cor. 11, 32).

Cu o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul Chiriac s-a canonit, petrecând “gol” – adică fără îmbrăcămintea trupului, dar şi fără nici o zăticnire sufletească – şi era împodobit cu bună voie, cu cea mai mare smerenie pentru dragostea de Dumnezeu şi de oameni, fraţii săi din lume, pentru care se ruga neîncetat să se bucure ei de sănătate şi mântuire. Aşa a făcut mulţi ani de-a rândul, încât nouă, celor de astăzi, parcă nu ne vine să credem că şaizeci de ani a petrecut în această îngerească trăire. Cu o astfel de viaţă îmbunătăţită, în această „Grădină a Maicii Domnului”, ţara noastră, Cuviosul Chiriac nu era în linişte deplină şi nelucrare. Se întâmpla adesea ca ciobani cu turmele lor, care urcau la poienile muntelui, să nimerească la peştera pustnicului, iar el, acoperindu-şi goliciunea cu rasa zdrenţuită, dar binecuvântată, se arăta lor şi le spunea cuvinte de adâncă cugetare şi de mare folos sufletesc. Aceştia, cu multă mângâiere în inimi, porneau mai departe şi aveau linişte din partea fiarelor sălbatice, istorisind oricui despre cuviosul acesta minunat, care era atât de blând şi atât de cu bunăvoinţă, de ale cărui rugăciuni s-au folosit.

Ştia Cuviosul Chiriac cum în părţile Ardealului creştinii ortodocşi sunt în strâmtorare cu credinţa lor şi cu neamul lor cel românesc. Ştia cum episcopul ortodox Dosoftei de peste munţi (Nota 4) scria la 1622 părinţilor de la Bisericani despre nevoia păstrării credinţei celei vechi şi adevărate, ortodoxe. Învăţase Cuviosul Chiriac în mănăstire să scrie şi să citească. La Bisericani erau cărţi de toate felurile: cu vieţi de sfinţi, cu îndrumări şi sfaturi moral-duhovniceşti, cărţi de slujbă şi cântări bisericeşti, opere cu întâmplări din viaţa omenirii. Cât a stat aici, pe toate le-a cercetat. Pe o carte veche, care de mult nu mai are început şi sfârşit, un Sbornic care cuprinde: vămile văzduhului, câteva vieţi de sfinţi, pravilele Sfinţilor Apostoli, se găseşte însemnarea care pare să fie a râvnitorului schimnic: „Mult păcătosul Chiriac a scris-o cu mână neputincioasă şi păcătoasă” (Nota 5).

Se bucura Cuviosul Părinte Chiriac că mănăstirea metaniei sale, Bisericani, se întărea întru totul şi se gospodărea spre folosul cel de obşte. Viaţa minunată a neobositului Ostaş al Duhului nu a rămas tăinuită. Egumenul Mitrofan de la Bisericani (Nota 6), care a învăţat şi meşteşugul scrisului cu „condei de foc”, adică s-a îndeletnicit cu tipăritul cărţilor, fiind chemat la Iaşi de către mitropolitul Dosoftei, ca să-l ajute – printre altele – la apariţia Vieţilor Sfinţilor, a istorisit ierarhului cărturar despre cel ce se făcuse vestit prin deosebita sa vieţuire. Lucrul acesta l-a determinat pe Dosoftei să consemneze cazul cu totul deosebit în monahismul nostru românesc (Nota 7), ca un nevoitor să fi putut trăi o viaţă de om într-o înfrânare îngerească şi să suporte greutăţile vremii de vară şi, mai ales, vitregia iernii.

Despre prea puţini vieţuitori din sihăstriile româneşti avem ştiinţă să fi petrecut în acest chip de desprindere de toată nevoia omenească, lăsându-se în grija lui Dumnezeu şi a Sfintei Fecioare Maria (Nota 8). Dacă ar fi să socotim cam câţi ar fi anii vieţuirii pământeşti ai Cuviosului Chiriac de la Bisericani, nu ne-am putea opri la mai puţin de optzeci. A trăit viaţa pe care o vesteşte psalmistul pentru cei pe care Dumnezeu îi binecuvântează. Acest însetat de adevăr şi virtute a trecut către Domnul în anii 1659-1660 (Nota 9). Ziua sfârşitului său a primit-o cu bucuria învierii. Cu puţin timp înainte, a rugat pe un ucenic să vestească pe duhovnicescul său părinte să facă dragoste pentru Dumnezeu şi să urce până la locul nevoinţei sale, ca să-l mărturisească şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi venind acesta i s-a mărturisit şi s-a pricestuit, spunând că de-acum începe pentru el o altă cale şi cu aceste merinde se va înfăţişa în faţa Dreptului Judecător. Aşezându-se pe lespedea unde obişnuia să stea câte puţin în peştera sa, închizând ochii, şi-a dat duhul parcă rugându-se şi zicând: „Primeşte-mă, Doamne, pe mine, nevrednicul Tău rob”. Au venit părinţii din mănăstire şi alţi mulţi sihaştri şi au făcut cele după rânduiala înmormântării călugărilor, minunându-se de o viaţă ca aceea pe care a dus-o Cuviosul Chiriac. Ei au dat slavă lui Dumnezeu, repetând cuvintele din Psaltire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său” (Ps. 67, 36). După o vreme, alţi ostenitori părinţi au făcut peştera cuviosului ca un paraclis împodobit cu icoane şi cu candela mereu aprinsă (Nota 10). Şi a devenit acest loc vestit, cunoscut şi păstrat cu evlavie cu numele „Muntele şi peştera lui Chiriac” (Nota 11). Aşa a rămas vie amintirea vieţuirii acestui cuvios părinte până în ziua de astăzi. Sfintele sale moaşte au fost păstrate cu grijă sfântă şi, pentru a le feri de jefuirea care se făcea în acele vremuri cu astfel de odoare, au fost aşezate la loc tăinuit până în ziua de astăzi (Nota 12).

Chipul Cuviosului Părintelui nostru Chiriac de la Bisericani nu apare în pictura din biserici şi din paraclise. Evlavia părinţilor şi a credincioşilor a fost totuşi mare pentru acest om cu viaţă îngerească, pe care l-au socotit, cu darul iui Dumnezeu, între sfinţi. Ei însă nu au îndrăznit să îndeplinească rânduielile cuvenite sfinţilor, fără binecuvântarea Sfântului Sinod. Din generaţie în generaţie s-a păstrat chipul nevoinţelor acestui minunat cuvios părinte, îndemnător la viaţa de sfinţenie şi de dăruire lui Dumnezeu. Şi noi ne arătăm dragostea pentru un astfel de isihast vrednic de pomenire nu numai la 31 decembrie, când este amintit cu alţi nevoitori români, ci mereu – ori de câte ori aflăm ştiri despre o viaţă atât de desprinsă de micimile pământeşti.

Diac. I. Ivan

1. A fost un dar dumnezeiesc faptul că mitropolitul cărturar s-a plecat spre cunoaşterea oamenilor îmbunătăţiţi din vremea sa. Aceste puţine cuvinte sunt de mare folos pentru împodobirea Bisericii Ortodoxe Române. Ele dovedesc că şi pe meleagurile strămoşeşti floarea evlaviei a crescut şi s-a înălţat ca şi în toate părţile lumii, unde s-a propovăduit Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
2. La început o modestă aşezare de sihaştri retraşi prin poiene care încă le mai poartă numele: Simon – Simion, Vârnava – Varnava, Metodie – Metodice sau pe dealuri, ca : Dealul Crucii, Grecul, Geamănul. Cu timpul s-a întemeiat o sihăstrie „a lui Iosif”, devenită „Schitul lui Iosif” şi, la începutul secolului al XVII-lea, „Schitul” său „Mănăstirea Bisericani”. Ea şi-ar fi luat numele de la rânduiala statornicită aici, după chipul unor chinovii din Orient, ca slujba în biserică să nu contenească nici ziua, nici noaptea. În veacul al XVII-lea trăiau la Bisericani şi în jur până la „400 de schimnici” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia vol. VIII, Bucureşti,1979, p. 569). Se încerca să se facă din Bisericani o mănăstire independentă, care a apărut numai prin nucleul „isihast” – „sihăstresc” a lui Iosif, român revenit cu ucenicii săi din pustia Iordanului, după căderea Constantinopolului. Cu mult mai târziu, ea ar fi devenit dependentă de Bistriţa.
3. Melchisedec, episcopul Dunării de Jos, Oratoriu cuprinzând rugile creştinilor, ortodocşi, Bucureşti, f. an, p. 420.
4. Vezi N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 234.
5. Melchisedec, episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri şi biserici antice, Bucureşti, 1885, p. 86, nr. 35. Dacă această scriere provine de la începutul veacului al XVII-lea, nu este exclus ca însemnarea să fie a Cuviosului Chiriac.
6. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 101-102.
7. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 118.
8. Arhiereu Narcis Creţulescu, Inscripţiile sfintei Mănăstiri Neamţu şi Secul cu a schiturilor sale dimprejur…, 1905, mss. nr. 171 în biblioteca mănăstirii Neamţu, p. 62-68, dă informaţia că, în veacul trecut, pustnicul Gordie Rusu s-a nevoit la muntele Rusu, de lângă Icoana Veche, mai sus de mănăstirea Neamţu, într-un chip asemănător Cuviosului Chiriac de la Bisericani, „gol petrecând”, iar o haină veche o punea pe el numai când simţea că se apropie o fiinţă omenească. Citea tot timpul Psaltirea, hrănindu-se cu roadele pădurii.
9. Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 155. Dr. Liviu Stan, Sfinţi români, Sibiu, 1945, p. 52-53, foloseşte informaţiile unui manuscris din anul 1888: Patericul sfinţilor din Moldo-România, fila 14 A, unde scrie: „Apoi, în anii 1600, prea cuviosul părintele nostru Chiriac; din tânără vârstă îmbrăţişând viaţa monahicească în sfânta mănăstire Bisericani, şi sporind întru adâncă smerenie şi întru îndelungă răbdare, şi, iubind sărăcia lui Hristos, de bună voie s-au depărtat cu totul de petrecerea împreună cu oamenii. Şi s-au sălăşluit prin munţi şi prin stâncile cele înfricoşate de pe lângă râul Bistriţa şi acolo, cu trupul gol, s-au nevoit la singurătate, în ger şi în arderea soarelui, şase zeci de ani, până la sfârşitul său… şi se serbează la 31 dekembrie”. Textul acesta nu aduce un spor de informaţii, fiind doar o parafrazare a textului dosofteian.
10. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p. 120.
11. Ibidem, p. 121. Alte amănunte în scrisoarea din 14 ianuarie 1984 a monahiei, Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia.
12. Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc…, p. 155. Ori de câte ori se fac săpături ocazionale în livada sau în cimitirul fostei mănăstiri Bisericani, se descoperă şi alte morminte. Autorul face presupunerea: „Poate tot aici să fi fost îngropate şi moaştele Cuviosului Chiriac, pentru a nu fi profanate de răufăcători”

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 369-374, Cuviosul Chiriac de la Bisericani.

Niciun comentariu până acum.

Lăsaţi un comentariu

XHTML: Puteţi folosi etichetele: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Copyright ©2009-2013 Rugă.ro.