„Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: – Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi: – Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere„.
„Dacă ai văzut că un om plânge, cum ai putut să mai manânci?” (Sf. Cuv. Lavrentie al Cernigovului).
20 ianuarie este data de prăznuire a unui mare Sfânt rus foarte apropiat de noi ca timp (a trecut la Domnul acum 59 de ani), Cuviosul Lavrentie de la Cernigov, dăruit de Dumnezeu cu harismele deosebite ale Sfinţilor din vechime: văzător cu Duhul în inimile oamenilor, prooroc al vremurilor din urmă şi făcător de minuni. Dincolo de toate, însă, Sfântul Lavrentie era o inimă care ardea de iubire pentru fiecare suflet şi care, asemenea Sfântului Isaac Sirul, a Sfântului Siluan Athonitul şi a altor sfinţi, nu numai că era de o sensibilitate duhovnicească extraordinară la suferinţele oamenilor şi plângea împreună cu ei, ci plângea neîncetat şi pentru cei care se afla în iad, precum şi pentru cei care… prin neascultarea lor de Dumnezeu îşi pregăteau acelaşi chin veşnic. Realitatea iadului este descrisă alegoric, dar cutremurator de către Sfântul căruia Domnul i-a arătat tainele nevăzute de ochi omeneşti; am căutat să nu cenzurăm, ci chiar să accentuăm (prin aşezarea încă din titlu şi din motto a respectivelor cuvinte) acest lucru pentru a contracara tendinţa care există astăzi de a… ignora până la necredinţa realitatea iadului (există un origenism tacit în credinţa foarte multora dintre noi şi, asa cum spunea un alt părinte, poate că de aceea şi suntem atăt de nepăsători, pentru că ni se pare că iadul nu are cum să mai existe, de vreme ce Dumnnezeu e atotmilostiv).
Am prezentat cu altă ocazie ceea ce Duhul Sfânt i-a descoperit în mai multe rânduri Sfântului Cuvios Lavrentie despre ceea ce ne aşteaptă pe noi, Biserica acestor zile şi pe generaţiile premergătoare vremurilor de pe urmă, cât şi referitor la venirea lui Antihrist. Din sfaturile, minunile şi întâmplările pilduitoare desprinse din viaţa lui am selectat acum numai o mică parte, inevitabil pe considerente subiective, pe teme dintre cele mai diferite, dar toate foarte importante pentru oricine. Cei care nu aţi citit încă întreaga carte şi nu l-aţi „cunoscut” până acum pe Sfântul Lavrentie, vă invităm cu caldură să încercaţi să o faceţi acum. E foarte posibil să vă rămânâ adânc în inimă şi să… rămâneţi prieteni cu el!
Extrase din: Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Viaţa, învăţăturile şi minunile (versiunea online, care se poate descărca integral dând click pe titlu, iar cartea se poate comanda de la Libraria Agnos dând click pe coperta ei de mai sus):
- „Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi preoţilor să-şi tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru arhierei să fie tunşi şi bărbieriţi, încă spunea despre slujitorii bisericii: <<Sunt Apostoli, dar sunt şi Iude, doar feţele şi le-au schimbat, iar vremurile şi vicleniile sunt aceleaşi„. Era foarte râvnitor Părintele, un mare propovăduitor al Credinţei Ortodoxe, şi un mare apărător al Bisericii şi al rânduielilor ei. Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau vreo schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere, botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele duhovniceşti (chiar şi pe Vlădica). Părintele spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise decât să fie citite şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar strigau <<Slavă!>> fără frică de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie întrerupeau rugăciunea ce se citeşte înaintea Sfintei Împărtăşanii deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea neterminând rugăciunea spunea <<Amin!>>, iar preotul spunea <<Cu frică de Dumnezeu…>>. <<Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu numai că nu se respectă legea ci este vorba de superficialitate şi înfruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salvează şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască>>. Şi mai spunea Părintele, că în locul acestor preoţi nedemni şi cârtitori ai rânduielilor bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei, şi completează ceea ce ei (preoţii) nu îndeplinesc. Arhiereii şi slujitorii Bisericii, cărora le place să scurteze rânduiala bisericească, vor merge în focul cel veşnic, iar acei credincioşi ce au stat la aceste slujbe se vor mântui doar prin rugăciune, post şi milostenie. Din cauza acestor slujitori, poporul nu vine la Sfânta Biserică. Amar, amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci focul cel veşnic şi întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă„.
- „Cuviosul spunea că preotii vor scurta slujbele: la început Psaltirea, iar apoi Ceasurile. Domnul nu va răbda şi ne va pedepsi. De frică mulţi vor chema numele Domnului şi se vor mântui prin credinţă„.
- „Odată, în timp ce-şi făcea rugăciunea în chilie, Părintele a fost întrerupt de o mare gălăgie. A ieşit afară din chilie şi a văzut un bărbat ce striga că el a venit de departe şi că vrea să-l vadă pe Părinte. Părintele s-a uitat la el şi i-a spus: – <<Tu vrei să mănânci pâine uşoară. Dar dacă vei ajunge pe nedrept la „scaunul” pe care îl râvneşti, ce să-ţi spun, vei trăi vreo doi ani, dar te vei arde>>. <<– Dar eu vreau să mă fac preot, a răspuns bărbatul>>. <<– Atunci du-te la arhiereu. Să facă el cum va voi, eu unul nu te binecuvântez>>. Acela s-a dus la Vlădica Boris, care l-a binecuvântat. Auzind Părintele Lavrentie despre aceasta, a zis: <<- El nu va putea face nimic şi îşi va pierde şi sufletul>>. Exact peste doi ani, după cum a proorocit Părintele, a murit în mari şi grele chinuri„.
- „Părintele adesea repeta: – «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică, făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se umpleau ochii de lacrimi amare„.
- „Vlădica Boris avea obiceiul să scurteze slujbele. Lucrul acesta s-a întâmplat de nenumărate ori. La o astfel de slujbă, părintele s-a necajit, a dat deoparte cărtile de slujbă şi a spus: <<De ce s-a scris tipicul şi după el cărtile?>> Apoi a continuat cu asprime: <<Un astfel de vlădică nu va rămâne aici mai mult de doi ani şi jumatate>>. părintele Lavrentie se întrista, de asemenea, cănd nu se citeau toate catismele: <<Mai bine să înceteze lumina soarelui, decât să nu se citească catismele>>. Vlădica Boris nu îl respecta pe staret şi adesea îi făcea împotriva. Odată, în timpul unei discuţii s-a comportat fără respect faţă de dânsul şi chiar a fluierat, arătând că va proceda aşa cum doreste. Când a ieşit, părintele a spus, în auzul tuturor surorilor, că peste două-trei zile va fi mare zarvă în casa episcopului. Într-adevăr, peste trei zile, nepotul său, un tânăr pe care îl întreţinea episcopul, s-a sinucis. Această întâmplare l-a smerit pe vlădica, care s-a adresat stareţului, în marea sa amărăciune, pentru a-l ajuta cu rugăciunile lui. Stareţul l-a primit cu căldură şi dragoste şi a rugat surorile să facă rugăciuni pentru vlădica„.
- „Au venit la părintele maica dirijoare şi alte surori şi vorbeau răsfoind calendarul bisericesc: ‘părinte, priviţi câţi arhierei sunt!‘. Dar părintele a privit şi a spus: ‘Eu văd doar patru şi va mai fi şi al cincilea‘. Oftând din greu, a început să ne spună, ştergându-şi lacrimile: ‘Va veni timpul când şi preoţimea va fi atrasă de bogaţia lumească, deşartă. Vor avea maşini, vile, vor vizita staţiunile climaterice şi rugăciunea lui Iisus li se va lua. Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge pe calea care trebuie să meargă, iar oamenii slabi de fire vor merge după ei. Dar voi să fiţi înţelepţi şi cuminţi. Cuvintele lor frumoase să le ascultaţi, dar să nu urmaţi faptele lor. Eu vă spun şi vă compătimesc că veţi cumpăra case mari şi frumoase din mânăstire. Nu vă va ajunge timpul pentru rugăciune şi doar aţi făcut făgăduinţe călugăreşti! În ultimele timpuri oamenii nu se vor mântui cu truda, ci cu înţelepciune! Înţelepciunea va fi în rândul celor dintâi. Primii vor fi ca luminătorii, iar ultimii ca soarele’.”
- „Pentru iubirea sa puternică faţă de oameni şi smerenia sa, bunul Dumnezeu l-a învrednicit pe Părintele cu darul rugăciunii inimii, al înainte-vederii şi cu darul vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti. Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea mărturisea marele păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că: <<Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească Dumnezeu de el!>> Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat ca de foc„.
- „În mânăstire era un obicei: cele care îşi serbau numele se împărtăşeau cu Sfintele lui Hristos Taine, apoi luau o prescură şi mergeau la părintele. El rupea o bucaţică, le felicita de ziua numelui şi deseori le oprea la masa. Noi eram douăsprezece surori. părintele mânca dintr-un blid de lut cu o lingură rotundă de lemn. Deodată şi-a ridicat capul şi a spus, adresându-se maicii P.: <<Mergi şi vezi cine a venit! Spune-i să intre şi să stea la masă!>> Maica a ieşit şi a văzut o femeie care plângea foarte tare. Femeia a rugat-o să-i îngăduie să intre la părintele, dar maica P., având milă de stareţ, i-a spus: <<După ce termină de mâncat, să veniţi căci vă primeşte>>. Femeia a continuat să plângă. Maica, întorcându-se la trapeză, i-a spus părintelui: <<Mâncaţi, nu este nimeni>>. Părintele Lavrentie a mai luat câteva linguri de bors, şi-a întors capul şi a spus din nou: <<Acolo este cineva, chemaţi-o aici!>>. <<Dar nu este nimeni afară, mâncaţi liniştit>>, a insistat maica. Părintele a mai luat o lingură, apoi, indispus, a aşezat lingura pe masă şi a pronuntat cu voce tare: <<Eu ţi-am spus că acolo este o femeie care plânge, mergi şi adu-o aici!>>. El însuşi s-a ridicat vrând parcă să o întâmpine pe femeia ce plângea… În faţa noastră a apărut o femeie de vârsta mijlocie, toată numai lacrimi…. Probabil că un mare necaz o adusese aici şi staretul s-a dus la chilie să vorbească cu ea. Peste vreo zece minute femeia a ieşit. S-a înclinat bucuroasă în faţa tuturor şi a plecat cu pace în suflet. Părintele s-a asezat la masă şi adresându-se maicii P. a întrebat-o: „Dacă ai văzut că un om plânge, cum ai putut să mai mănânci?„. Aşa era stareţul Lavrentie”.
- „Părintele repeta adesea că <<rugăciunea mamei nu arde în foc şi nu se scufundă în apă>>”.
- „Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament, la care Părintele a întrebat-o: – Ea te ajuta pe tine cu ceva? – Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine. – Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare. – Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse Părintele şi s-a apucat de treabă. Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut pentru înmormântare, dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe sora sa că vine la dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând: <<Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?>>”.
- „O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să meargă în oraş. Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a pornit spre oraş. Pe drum însă a avut loc un accident, o mare nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte. Întorcându-se la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a petrecut. La care Părintele îi răspunde: <<Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai mai venit după binecuvântare dacă tot faci după capul tău?>>”.
- „Era încă în viaţă Părintele când măicuţele se ocupau din ce în ce mai mult cu lucrul manual, făcând icoane, iar el era nemulţumit şi mereu le spunea: – <<Toate câte le faceţi, le faceţi fără rugăciunea lui Iisus şi fără de rânduiala Bisericii şi, pentru aceasta, mănăstirile nu vor dăinui cât trebuie şi multe se vor închide„, ceea ce s-a şi împlinit. Dimineaţa, când se aprindeau luminile prin chilii, Părintele, cu mintea sa clarvăzătoare, ştia unde şi ce se întâmplă, ştia cine se roagă şi cine se ocupă cu altceva. Odată, când Părintele se îndrepta spre biserică, i-a spus măicuţei ce-l însoţea să intre în chilia de lângă biserică şi să vadă cu ce se ocupă acolo măicuţele. Într-adevăr, ele se ocupau cu diferite treburi şi nimeni nu se grăbea să meargă la biserică. Părintele s-a supărat foarte tare şi a spus: – <<În felul acesta mănăstirea nu o va mai duce mult>> ceea ce s-a şi împlinit. El mereu le spunea că pentru monah rugăciunea este la fel de necesară ca şi aerul, altfel el se va asemăna cu o „statuie neagră” rău mirositoare. Şi le mai spunea: – <<Fericiţi sunt cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii>> Iar la întrebarea surorilor: <<Cine este scris în Cartea Vieţii?>>, el le răspundea: <<Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în Cartea Vieţii>>”.
- „Avea, de asemenea, darul rugăciunii neîncetate cu rugăciunea lui Iisus. Odată, pe când spălam holul – îşi aminteşte una din măicuţe – Părintele, trecând pe lângă mine, mi-a spus: <<Lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus! În minte trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se nimereşte, şi acest lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum>>„.
- „Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu: – <<Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după „Tatăl Nostru”, iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică şi să te rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum stă lumânarea>>”.
- „A apărut prin locurile noastre o <<prezicătoare>> şi toată lumea mergea la ea, ne povesteşte I.M.. M-am dus şi eu dar când m-am apropiat, ea a început să bolborosească ceva sub nas. Spunându-i Părintelui de cele întâmplate, el mi-a zis: – <<Nici să nu pomeniţi despre ea în chilia mea! Trebuie să fiţi foarte atenţi, că uite, va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor înmulţi ca ciupercile după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu uita nici pe Maica Domnului>>”.
- „În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată, venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era bine păzit de soldaţi. Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au alungat-o cu ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea s-a întors la mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui. A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din nou la primărie, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea, măicuţa a mers din nou, la aceiaşi şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o ajute, a şi primit permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult, toţi s-au purtat foarte frumos cu ea şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire şi-i povesti Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi şi-i zise: – <<Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător>>.
- „Se apropia iarna cu paşi repezi iar măicuţele, deşi au încercat, nu reuşiseră să aducă fân pentru cal. Maica E. se plânse Părintelui spunându-i că a fost la preşedintele sfatului să-i dea aprobare pentru fân, dar el a refuzat-o şi a alungat-o fără nimic. Părintele o ascultă cu atenţie, dar nu-i dădu nici un răspuns. Peste două zile o chemă la dânsul şi îi spuse: <<Dacă nu acela, atunci altul te va ajuta, dar te vei întoarce cu fân>>. Măicuţa a plecat cu încredere şi într-adevăr s-a întors cu fân, căci vechiul preşedinte fusese înlocuit cu o zi în urmă”.
- „Părintele M. M. ne povesteşte că : <<Atunci când tatăl meu murea, eu l-am rugat să mi se arate în vis, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie. Într-o noapte l-am visat, spunându-mi: Îţi mulţumesc pentru prescuri, mai mult decât atât nu-mi trebuie nimic, ele mă ajută. Eu ştiu că tu ai mari datorii, dar fără prescuri eu voi muri. Atunci eu am plecat la Părintele şi i-am povestit visul iar el mi-a explicat că acele prescuri se împart la proscomidie şi cu ele se spală păcatele omului. După 40 de zile l-am visat din nou pe tatăl meu şi l-am întrebat: <<Tu eşti mort?>> iar el mi-a răspuns: <<Eu sunt şi mort şi viu>>. Apoi l-am întrebat: <<Unde-i locul tău?>> Iar el mi-a răspuns: <<Încă nu mă aflu nicăieri>>. Întrebându-l pe Părintele Lavrentie despre cele visate el mi-a explicat, spunându-mi că tatăl meu încă n-a trecut vămile. Depinde de greutatea păcatelor şi de vama la care a fost oprit. Pentru aceştia trebuie făcută foarte multă rugăciune, milostenie şi date prescuri la Sfânta Liturghie, la biserici de mir şi mânăstiri.
- „Mitropolitul Ioan (Socolov) al Kievului a venit în vizită la părintele. Au stat de vorbă, au baăt ceai, după care mitropolitul s-a pregatit de plecare. Cerând binecuvântare de la părintele, acesta i-a propus să amâne plecarea până a doua zi. Înalt Prea Sfinţitul însă a insistat să plece. Nu a trecut mult timp şi stareţul le-a spus surorilor să-l întâmpine pe mitropolit. Maicile au răspuns: „Mitropolitul a plecat de mult„. Părintele a insistat: „Mergeţi şi deschideţi porţile„. Au ieşit, iar mitropolitul, tulburat, stând lângă porţi, le-a spus: <<Şoseaua a fost surpată de ape şi nu se poate merge până mâine>>„.
- „M-au trimis în Donbass, iar eu am venit la Părintele după binecuvântare, ne povesteşte altă măicuţă. Părintele mă binecuvântă şi îmi spuse: – <<Du-te, vei călători tu de colo-colo, dar apoi tot la noi te vei întoarce>>. Aceste cuvinte s-au îndeplinit întocmai. Când Părintele Lavrentie s-a stins din viaţă şi a trecut la cele veşnice eu nu mă aflam în Cernigov. Am vărsat multe lacrimi amare că nu l-am putut petrece pe ultimul drum şi nam reuşit să-l întreb nimic despre viaţa mea. După câteva nopţi petrecute în rugăciune mi s-a arătat Părintele în vis. Visam că merg la Părintele Lavrentie după binecuvântare şi duceam şi puţine merinde. Tot mergând aşa, am nimerit într-o grădină de o frumuseţe rară, totul fiind învăluit de o cântare divină. La un moment dat, văd în faţa mea o căsuţă şi am înţeles că aceasta era căsuţa Părintelui. Apropiindu-mă, l-am văzut înăuntru, iar el m-a binecuvântat şi apoi mi-a pus amândouă mâinile pe cap în semnul Sfintei Cruci şi m-a tras la pieptul său. Eu m-am gândit că m-a strâns atât de tare pentru că eram atât de păcătoasă. Apoi am ieşit împreună din chilie şi am văzut în faţa casei două drumuri: un drum lat şi drept, iar altul îngust şi pietros. Eu am vrut să-l conduc pe drumul cel mare şi lat, dar Părintele m-a întors la dreapta, pe drumul cel îngust şi pietros, spunându-mi: „De acum încolo să mergi doar pe drumul acesta: aceasta este binecuvântarea ta!” după care eu m-am trezit. Cu mila bunului Dumnezeu aşa s-au rânduit lucrurile că îl am ca duhovnic pe unul din ucenicii Părintelui Lavrentie, pe Părintele Nichifor, care mi-a arătat calea cea „dreaptă şi lată” care duce la iad şi calea cea „îngustă şi pietroasă” care duce la rai. Acum eu mă rog bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă învrednicească să merg pe acest drum îngust şi pietros până la capăt„.