Într-o zi, vara, părintele stând în pat, o muscă îi dădea târcoale. Zis-a atunci:
– Vezi? Nici n-am murit și trag muștele la mine…
*
L-am întrebat de părintele Adrian:
– Vreo telegramă ceva, părinte?
Și bătrânul a zis:
– Cred că am ajuns așa de bătrân, mic, rău și urât, că nici zâna aia cu coasa nu mă mai caută…
*
Altădată l-am anunțat:
– Părinte, vă caută la poartă două fete, vor să vă vorbească.
– Poftim? Acum 70 ani nu veneau…
*
Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
– Tu cine ești?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul” începea zgâlțâiala:
– Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare… Păi așa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?
*
Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis și a intrat după el și lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioșilor:
– Nu lăsați ușa deschisă, că oricât ați lăsa-o tot n-o să încălziți curtea…
Predică la sfârşitul Tainei Sfântului Maslu despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (sau Sirianul, sau Siriacul), rânduită spre a fi rostită pe tot parcursul Postului celui Mare. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului … Citește mai mult
Mitropolitul Augustin de Florina Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie (25 februarie)
Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.
De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi cu durere în inimă şi lacrimi în ochi să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).
Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane! În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole.
De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!
Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.
Mitropolitul Augustin de Florina
Campania ateilor împotriva Bisericii
Trăim, iubiţii mei, într-o epocă dificilă, în anii necredinţei. Necredinţa domină. Altădată nu îndrăznea vreun om să blasfemieze cele dumnezeieşti în public. Nimeni! Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit, mii de mâini se ridicau să-l lovească. Nu putea să reziste. Şi dacă vreodată apărea vreunul şi spunea că nu există Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, că nu există iad şi rai, îi închideau poarta. Până şi femeia îl izgonea. Însă după cum astăzi oamenii se feresc de un bolnav cu o boală contagioasă, aşa se fereau odată de omul care era cuprins de cea mai rea boală, de ateism şi de necredinţă. În acei ani hulitorul şi ateul nu era tolerat!
Acum însă, în ultimii ani, răul a înaintat. Nu doar aceştia care merg la şcoli şi la universităţi şi învaţă câteva lucruri şi apoi fac pe înţelepţii şi se întorc în sat şi stau la cafenea buluc cu ţigara în gură şi mănâncă sudoarea plugarului fără osteneală, nu doar aceştia spun că nu există Dumnezeu, ci până şi în munţi şi în văi, sătenii simpli, şi ciobani, şi copii mici, şi femei bătrâne, îi auzi spunând că nu există Dumnezeu. Sunt anii necredinţei şi ai ateismului.