Despre Sfânta Împărtăşănie, Interviu cu P.S. Damaschin Coravu

Interviu cu Preasfințitul Damaschin, episcopul Sloboziei și Călărașilor

Reporter: Aș vrea să pun în discuție în acest interviu un aspect al vieții bisericești care este nefiresc și în foarte multe cazuri este acceptat ca normal. Este vorba de participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. În timpul nostru, față de situația din Biserica primară, a intervenit o diferență între cler și credincioși la împărtășirea cu Sfintele Taine – Cina Domnului. Dacă în Biserica primară atât clerul cât și credincioșii se împărtășeau la fiecare participare la Sfânta Liturghie, acum clerul se împărtășește la Sfânta Liturghie și, de multe ori, credincioșii numai asistă. Sunt Sfânte Liturghii la care nu se împărtășește nici un credincios, nici măcar copiii. Este ca și cum un părinte s-ar așeza la masă, s-ar așeza și copiii în jurul mesei, părintele mănâncă și copiii se uită. Este o contrazicere a însăși esenței Liturghiei, care reprezintă adunarea creștinilor pentru a celebra Cina Domnului.

P.S. Damaschin Coravu
P.S. Damaschin Coravu

P.S. Damaschin: Problema ridicată este o problemă interesantă și o problemă reală, însă trebuiește totuși nuanțată. Într-adevăr, în creștinismul primar, atunci când creștinii erau în minoritate, ei se strângeau în jurul bisericii, sau al preoților și diaconilor care deserveau comunitatea respectivă, se săvârșea Sfânta Euharistie și se împărtășeau aproape toți. Dacă această practică era comună, mai ales la începutul creștinismului, pentru că se săvârșea această Sfântă Taină în amintirea Cinei celei de Taină, cu timpul, această împărtășanie a suferit – să-i spunem – un salt calitativ. Saltul calitativ se referă la faptul că, dacă la început nu era nevoie de o pregătire cu totul specială, adică în fiecare zi să se spovedească cineva pentru a fi apt să se împărtășească sau nu, o dată cu înmulțirea creștinilor și cu împuținarea clerului față de numărul mare al creștinilor, și datorită, probabil, unei experiențe când s-a constatat că nu toată lumea era pregătită atât de des și că nu puteau să se împărtășească unii datorită profesiilor pe care le exersau și nu puteau să fie pregătiți din punct de vedere spiritual și moral, atunci s-a trecut la o pregătire, cel puțin temporară, încât să existe totdeauna credincioși – cel puțin unii dintre ei – care să se împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie. Și acest lucru este de dorit să se întâmple și astăzi. Desigur că la noi există parohii, din păcate, de mii și zeci de mii de suflete. Marea majoritate nu participă în fiecare duminică și sărbătoare la biserică și dacă ar participa și ar solicita să se împărtășească, preotul le-ar spune că nu pot pentru că nu s-au spovedit, nu s-au pregătit pentru a primi Trupul și Sângele Domnului cu vrednicie. Și este corect acest lucru. Dar trebuie spus că și spovedania a suferit o evoluție, în sensul că mărturisirea se făcea la început în comun, când fiecare spunea în biserică ce a făcut, dar în timp s-a renunțat la mărturisirea în comun și datorită posibilității ca unii dintre credincioși să se smintească de ce păcate a săvârșit unul sau altul dintre frații întru credință. Astfel că s-a trecut la spovedania particulară pentru a se administra fiecăruia epitimia, medicamentul individualizat pentru îndreptare și nu în comun, ca un panaceum pentru toate păcatele săvârșite.

Citește mai mult

Spre cinstirea Sf. Luca al Crimeei și a Sf. Ioan Maximovici

Frați creștini, cu multă bucurie vă vestim că Duminică, 10 iunie 2012 – cu ocazia prăznuirii Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeei și doctor fără de arginți – sunteți toți invitați la Biserica-paraclis din cadrul Institutului de endocrinologie C.I. Parhon – care găzduiește o părticică din sfintele sale moaște – începând cu orele 19:00 când se vor … Citește mai mult

Pr. Adrian Făgeţeanu: Să aveţi smerenie şi jertfelnicie

Pr. Adrian Făgeţeanu
Pr. Adrian Făgeţeanu

Într-o zi, vara, părintele stând în pat, o muscă îi dădea târcoale. Zis-a atunci:
– Vezi? Nici n-am murit și trag muștele la mine…

*

L-am întrebat de părintele Adrian:
– Vreo telegramă ceva, părinte?
Și bătrânul a zis:
– Cred că am ajuns așa de bătrân, mic, rău și urât, că nici zâna aia cu coasa nu mă mai caută…

*

Altădată l-am anunțat:
– Părinte, vă caută la poartă două fete, vor să vă vorbească.
– Poftim? Acum 70 ani nu veneau…

*

Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
– Tu cine ești?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul” începea zgâlțâiala:
– Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare… Păi așa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

*

Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis și a intrat după el și lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioșilor:
– Nu lăsați ușa deschisă, că oricât ați lăsa-o tot n-o să încălziți curtea…

Citește mai mult

Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre prietenie

Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie…

Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.

Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura – şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.

Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.

După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.

Citește mai mult

11 iunie: Prăznuirea Sântului Luca, Arhiepiscopul Crimeii

În ziua de Sâmbătă, 11 iunie toţi creştinii îl vom sărbători pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii, doctor fără de arginţi şi mare făcător de minuni. Cu acest prilej, invităm cu multă bucurie pe toţi cititorii noştri să participe la programul slujbelor prezentat mai jos, ce vor avea loc în Paraclisul Parhon, aflat în incinta Institutului de … Citește mai mult

„Credința în popor”

„Credința în popor” de Vasile Militaru

Vasile Militaru

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Citește mai mult

Fraţi români: să nu uităm istoria!

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Fotie, pe 6 Februarie Un îndemn cutremurător spre a ne reîntoarce spre istoria noastră, spre a o cunoaşte, a o preţui şi a o apăra. Să na lumineze Sfântul şi Dreptul Tată Ceresc să nu ne uităm trecutul. Amin.

A fost odată în Transilvania

Cuvant despre Transilvania

Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.

Citește mai mult