Unul dintre cele mai puțin înțelese versete și, în același timp, unul dintre cele mai des folosite în contexte greșite este acesta:
„Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția cerurilor”.
(Matei 5:3)
La începutul Predicii de pe Munte, Iisus nu vorbește despre probleme economice și nici despre fragilitatea socială a omului, ci despre adevărata stare a inimii înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul „sărac” poartă aici sensul unei dependențe totale, al unei neputințe absolute. Nu descrie doar un om aflat în dificultate, ci pe cineva care a ajuns la capătul propriilor resurse, cineva care nu mai are cu ce să se susțină singur.
Iar expresia „în duh” mută totul în adâncul ființei. Nu mai este vorba despre exterior, despre aparențe sau imagine, ci despre acel loc lăuntric unde omul rămâne singur cu adevărul despre sine. Acolo unde măștile cad. Acolo unde orgoliul nu mai poate ascunde golul.
Împreună, aceste cuvinte descriu omul falit spiritual. Omul care a înțeles că nu există nimic în el însuși care să poată cumpăra favoarea lui Dumnezeu. Nimic care să impresioneze cerul. Nimic care să transforme meritul omenesc în dreptate. Este momentul în care sufletul încetează să se mai sprijine pe CV, pe moralitate afișată la scara blocului sau pe comparații convenabile și recunoaște, cu luciditate dureroasă, că înaintea unui Dumnezeu sfânt vii doar ca un… nevoiaș.
A fi sărac în duh înseamnă să încetezi să mai pretinzi că ești suficient. Înseamnă să abandonezi iluzia de stimă pe care ți-o oferă publicul și să nu mai transformi succesele personale într-o justificare a valorii tale spirituale. Înseamnă să poți spune cu sinceritate: „Doamne, fără Tine nu sunt nimic”.
Și totuși, aceasta nu este o chemare la dispreț de sine. Nu este întunericul unei identități distruse, ci lumina crudă și eliberatoare care apare atunci când mândria se prăbușește. Pentru că abia atunci când omul încetează să se mai ridice singur, poate fi ridicat de Dumnezeu. De aceea și în parabola vameșului și a fariseului, verbele „a smeri” și „a înălța” sunt la diateza pasivă. Omul e smerit de Dumnezeu și înălțat de Dumnezeu.
Tocmai de aceea Iisus numește această stare „fericire”. Pare un paradox. Lumea îi numește binecuvântați pe cei puternici, siguri pe ei, independenți și admirabili. Dar Iisus răstoarnă complet logica omenească și spune că Împărăția cerurilor aparține celor care au ajuns să înțeleagă că nu o pot câștiga.
Acolo-i harul: în predarea de sine.
Această înțelegere schimbă felul în care omul trăiește înaintea lui Dumnezeu. Nu mai vine să negocieze cu El, ca și cum ar avea ceva de oferit. Nu se mai compară cu ceilalți pentru a se simți mai curat. Nu mai pretinde că este bine atunci când în interior se prăbușește. Vine așa cum este: gol, sincer, dependent ca un bebeluș.
Pentru că mândria spune mereu: „Mă descurc”. Dar sufletul sărac în duh murmură printre lacrimi și sughițuri: „Doamne, nu pot… am nevoie de Tine”.
Și acolo, în acel loc al neputinței mărturisite, se deschide cerul.
Pr. Ioan Bădiliță