Acatistul Fericitului între Voievozi Mihai Vodă

După obiştuitul început…

Condacul 1

Întregitorului de neam, fericitului şi marelui arhistrateg al lui Hristos, sfântului şi mucenicului apărător al Răsăritului creştin, fala Basarabilor şi pacea Bisericii; veniţi iubitorilor de prăznuire, pe Domnul Ţării Româneşti cu cântări sfinte şi alese stihiri să-l fericim. Că sufletul pentru credinţă şi ţară şi-a pus şi ca o făclie nestinsă pentru pace s-a aprins. Acestuia laudele noastre şi prinosul de recunoştinţă să ne stea zălog, cu cântare: Bucură-te, Mihaile, fericite Voievod!

Icosul 1

Sf. Voievod Mihai Viteazu
Sf. Voievod Mihai Viteazu

Din tinereţile tale ţi-ai închinat viaţa slujirii şi ocrotirii neamului celui românesc atât de încercat. Dorul de ţară cu rugăciuni stropite cu lacrimi de nădejde la umbra sfintelor icoane din Muntele Maicii Domnului l-ai potolit. Iar amarul potir al pribegiei şi înstrăinării de ţară cu stihuri din Psaltire l-ai răcorit. Bărbăteşte răbdând şi vitejeşte luptând, te fericim cu laude ca acestea:
Bucură-te, fala Basarabilor după înrudire,
Bucură-te, piatra credinţei după vieţuire,
Bucură-te, cel ce pentru dragostea de ţară te-ai înstrăinat,
Bucură-te, cel ce în Muntele Maicii Domnului te-ai închinat,
Bucură-te, că dorul nu te-a biruit,
Bucură-te, cel ce cu nădejdea în Dumnezeu te-ai întărit,
Bucură-te, cel ce stihirile Psaltirii te-au răcorit,
Bucură-te, că laudele noastre îţi stau zălog,
Bucură-te, Mihaile, fericite, voievod!

Citește mai mult

Soborul sfinților polonezi martirizați de catolici

Canonizarea noilor mucenici din polonia – 8 iunie 2003
Actul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Poloneze
referitor la aşezarea în ceata sfinţilor a martirilor din secolul XX
din eparhia de Helm şi Pontlaskia:

Soborul sfinților polonezi

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

La începuturile celui de-al treilea mileniu al bunătăţii Domnului, Biserica Ortodoxă din Polonia seceră roadele seminţei celei dumnezeieşti, roade care s-ai copt prin mărturisirea credinţei ortodoxe şi sfârşitul mucenicesc al poporului credincios din Eparhia de Helm şi Pontlaskia.

Regiunea Helm şi Pontlaskia (actualmente în Polonia sud-estică), care cu mai bine de 1000 de ani în urmă a primit credinţa ortodoxă, a suferit de multe ori grele încercări şi prigoane din partea celor de alte credinţe. Cu toate acestea, întotdeauna a păzit ataşamentul faţă de Hristos şi faţă de Sfânta Biserică, prin mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu, care a dăruit eparhiei de Helm icoana ei făcătoare de minuni. Chiar şi în timpul celor mai crunte încercări ale credinţei, în timpul cărora se părea că lumina Ortodoxiei se va stinge, a păzit această sfântă moştenire şi comoară a credinţei, aşa cum a primit-o de la Sfântul Vladimir.

Aşadar, după ce au trecut înfricoşătoarele prigoane şi marele întuneric, credinţa străluceşte iarăşi prin arătarea mărturisitorilor şi martirilor, care în mod deosebit în veacul al XX-lea au adăpat ţara lor cu sângiurile lor muceniceşti.

Apogeul prigoanelor din regiunea Helm şi Pontlaskia a avut loc în anul 1944 şi, după cum dau mărturie localnicii din acea vreme: „Înfricoşător şi greu am suferit din partea vrăjmaşilor credinţei, care au inundat regiunea noastră cu râuri de sângiuri şi ne-au dat foc caselor. În aceste zile, unii au primit cununa muceniciei, închinându-şi inima şi credinţa lor lui Dumnezeu şi (slujirii) aproapelui lor”.

Citește mai mult

Adevărul va străluci!

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfântului Evstatie (21 februarie)

Sf. Timotei (stânga) şi Sf. Evstatie Ep. Antiohiei (dreapta)
Sf. Timotei (stânga) şi Sf. Evstatie Ep. Antiohiei (dreapta)

Iubiţii mei, cei care merg regulat la biserică şi urmăresc Dumnezeiasca Liturghie aud Crezul. În vremurile de demult Crezul nu-l spunea doar cântăreţul, ci îl spunea toată Biserica, iar în Biserica Rusă până astăzi, când spun Crezul, toţi îngenunchează. Este unul din cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii.

Este ca şi cum s-ar înălţa în clipa aceea steagul Bisericii. Şi steagul ei este Crezul. Prin Crez mărturisim credinţa noastră în Treimea-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi ne delimităm de toate celelalte religii, dar şi de biserica papistaşă (romano-catolică), care a adăugat în Crez cuvinte care nu existau în original. Crezul acesta se aude de veacuri în Biserica Ortodoxă şi se va auzi până la sfârşitul veacurilor.

Crezul are o istorie. S-a scris în anul 325 d.Hr. S-a scris de către Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au adunat la cel dintâi Sobor Ecumenic de la Niceea, în Asia Mică, şi au condamnat pe Arie. Acest eretic nega dumnezeirea lui Hristos şi negându-l pe Hristos, nega şi Sfânta Treime, iar învăţătura lui sfârşea în idolatrie.

Crezul l-au scris 318 Sfinţi Părinţi. Între ei erau şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie şi alţi Sfinţi Părinţi, care în anii prigoanelor fuseseră întemniţaţi pentru Hristos şi suferiseră înfricoşătoare chinuri din partea prigonitorilor credinţei. Între Sfinţii Părinţi care au semnat Crezul a fost şi Sfântul Evstatie, care este sărbătorit pe 21 februarie. Sfântului Evstatie deci îi vom închina această predică.

Citește mai mult

Fraţi români: să nu uităm istoria!

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Fotie, pe 6 Februarie Un îndemn cutremurător spre a ne reîntoarce spre istoria noastră, spre a o cunoaşte, a o preţui şi a o apăra. Să na lumineze Sfântul şi Dreptul Tată Ceresc să nu ne uităm trecutul. Amin.

A fost odată în Transilvania

Cuvant despre Transilvania

Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.

Citește mai mult

Arhim. Ioil Konstantaros: Apostolul din Duminica Vameşului şi a Fariseului

Arhimandritul Ioil Konstantaros
Apostolul din Duminica Vameşului şi a Fariseului
(II Timotei 3: 10-15)

Vameşul şi Fariserul
Vameşul şi Fariserul

Şi anul acesta, iubirea lui Dumnezeu ne-a învrednicit să intrăm în binecuvântata perioadă a Triodului. Iar perioada Triodului este binecuvântată pentru toţi credincioşii, pentru că este o perioadă de pocăinţă şi de umilinţă.

Dimpotrivă, pentru oamenii din lume, Triodul se transformă în anti-Triod şi sfârşeşte şi decade prin concursul diavolului în perioadă de chefuri, de dansuri şi distracţii ruşinoase care îl degradează pe omul care este icoană a lui Dumnezeu.

Desigur, creştinii ortodocşi cu adevărat credincioşi nu sunt influenţaţi şi nu trebuie să fie influenţaţi de lumea care stă departe de Dumnezeu, ci să rămână statornici pe calea pocăinţei şi a sfinţirii. Exact despre această statornicie vorbeşte Apostolul Pavel ucenicului său Timotei.

Să vedem în traducere versetele textului sfânt şi în continuare să ne oprim asupra unui punct foarte important: „10. Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă, 11. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. 12. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. 13. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. 14. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, 15. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”.

Citește mai mult

Nu s-a schimbat papa! (Mitropolitul Augustin de Florina)

S-a schimbat papa? Nu s-a schimbat.

ÎPS Augustin Kandiotis

Nu vedeţi? A ieşit din Roma. A luat avionul şi a zburat cu culorile regatului său papal şi s-a dus la Sfintele Locuri, s-a dus la Iordan, s-a dus la Golgota, s-a dus la locurile de închinare, s-a dus pretutindeni. S-a dus şi la Iesle, acolo unde S-a născut Hristos şi acolo s-a oprit şi a vorbit. Şi ce-a spus? Sunt suficiente cele puţine pe care le-a spus. Le am scrise în „Spitha” şi cine poate, n-are decât să le demistifice (nota 1).

Pentru că, în urma acestora pe care le-am scris, una din două trebuie să se întâmple: sau Augustin să fie caterisit, sau Patriarhul (nota 2). Nu există altă rezolvare. Dacă există justiţie în Biserică, să mă dea jos pe mine, ieromonahul Augustin şi să-mi spună: Cum te numeşti? Unde locuieşti?… şi să mă caterisească. Să mă ducă într-o mănăstirioară. Pentru că asta spun ei, că eu sunt un pericol pentru Biserică. Să mă ducă deci şi să mă închidă acolo şi s-a terminat istoria şi să-i lăsăm pe ei afară să treiere întreaga Ortodoxie.

Am aşteptat cu toţii o uşurare, să-l auzim pe papa vorbind. Nimic. Este leit acelaşi. Ce-a spus? Puteţi să citiţi în „Spitha” (vezi mai sus). Vă voi spune aici simplu…

Citește mai mult

“Puncte comune” ale Bisericii Ortodoxe din Cipru cu Vaticanul

Într-o jalnică încercare de căutare a unor puncte comune dintre Ortodoxie şi papism s-a angajat Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos în vederea vizitei papei în insulă. Un text de astăzi, care a fost publicat pe site-ul oficial al Bisericii Ciprului şi este semnat de Aristidi Viketo, ne informează că ’’în ajunul vizitei papei Benedict al XVI –lea … Citește mai mult

Strechea filocatolică a Arhiepiscopului Ciprului

Întregul interviu al Arhiepiscopului Ciprului dat Agenţiei de Ştiri Ateniene este plin de opinii personale, care nu corespund duhului şi învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Poate cel mai grav din toate este răspunsul pe care îl dă la întrebarea: Papa este ereziarh sau căpetenie a unui eres? Zice arhiepiscopul:

„Papa este un întâistătător al Bisericii şi acest lucru nu este opinia mea personală, e poziţia întregii Biserici Ortodoxe. Ortodoxia acceptă că Biserica Romano-Catolică este soră şi întreţine cu ea un dialog teologic, la care participăm şi noi, cu scopul de a ajunge la unitatea primului mileniu după Hristos. Deci, Biserica Ortodoxă recunoaşte pe cea Romano-Catolică drept Biserică şi pe întâistătătorul ei ca episcop canonic al Romei celei Vechi. Când schimbăm epistole de sărbători şi alte scrisori, îl numim pe papa «Sanctitate, Papă al Romei celei Vechi şi iubit frate».”

Citește mai mult