„Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: – Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi: – Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere„.
„Dacă ai văzut că un om plânge, cum ai putut să mai manânci?” (Sf. Cuv. Lavrentie al Cernigovului).
20 ianuarie este data de prăznuire a unui mare Sfânt rus foarte apropiat de noi ca timp (a trecut la Domnul acum 59 de ani), Cuviosul Lavrentie de la Cernigov, dăruit de Dumnezeu cu harismele deosebite ale Sfinţilor din vechime: văzător cu Duhul în inimile oamenilor, prooroc al vremurilor din urmă şi făcător de minuni. Dincolo de toate, însă, Sfântul Lavrentie era o inimă care ardea de iubire pentru fiecare suflet şi care, asemenea Sfântului Isaac Sirul, a Sfântului Siluan Athonitul şi a altor sfinţi, nu numai că era de o sensibilitate duhovnicească extraordinară la suferinţele oamenilor şi plângea împreună cu ei, ci plângea neîncetat şi pentru cei care se afla în iad, precum şi pentru cei care… prin neascultarea lor de Dumnezeu îşi pregăteau acelaşi chin veşnic. Realitatea iadului este descrisă alegoric, dar cutremurator de către Sfântul căruia Domnul i-a arătat tainele nevăzute de ochi omeneşti; am căutat să nu cenzurăm, ci chiar să accentuăm (prin aşezarea încă din titlu şi din motto a respectivelor cuvinte) acest lucru pentru a contracara tendinţa care există astăzi de a… ignora până la necredinţa realitatea iadului (există un origenism tacit în credinţa foarte multora dintre noi şi, asa cum spunea un alt părinte, poate că de aceea şi suntem atăt de nepăsători, pentru că ni se pare că iadul nu are cum să mai existe, de vreme ce Dumnnezeu e atotmilostiv).