virtute

Îndreptare…

de

«L-ai mâniat pe Dumnezeu cu limba şi L-ai ocărât cu multe ocări? Potoleşte-L tot cu limba, înălţând rugăciuni curate, binecuvântând pe cei ce te ocărăsc, lăudând pe cei ce te grăiesc de rău, mulţumind celor ce te nedreptăţesc. Acestea nu au nevoie de multe zile, de mulţi ani, ci numai de voinţă! Se săvârşesc într-o … Citește mai mult

Iertarea este o virtute grea! (Mitropolitul Augustin de Florina)

de

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la duminica a XI-a după Rusalii
(Matei 18, 23-35)

Iubiţii mei, viaţa este o călătorie. Şi drumul cel drept pe care trebuie să-l urmăm toţi, ca să ajungem la capăt, în cer, este unul: Drumul pe care l-a trasat Hristos cu Sângele Său; l-a păşit El însuşi şi milioane de martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre. Însuşi Hristos a spus: “Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

ÎPS Augustin Kandiotis

Este adevărat că acest drum al virtuţii este greu, suitor, o Golgota. “Strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la viaţă…” (Matei 7, 14).

Dimpotrivă, drumul răutăţii, al stricăciunii, al necredinţei este uşor, în pantă. “Largă este uşa şi întinsă este calea care duce la pierzare…” (Ioan 7, 13), la distrugere, la catastrofă.

Un drum este a lui Hristos, celălalt al satanei; unul este al raiului, celălalt al iadului Alegeţi! Omul este liber să meargă pe care drum vrea.

Virtuţile sunt un lucru greu. Şi dacă întrebaţi, care este cea mai grea din toate virtuţile, iubitorul de arginţi va spune milostenia, robul pântecelui va spune postul, sarkolatrul (cel ce-şi adoră trupul) va spune fecioria, cel ce iubeşte viaţa va spune mucenicia pentru Hristos. Dar eu consider că cea mai grea din toate este – care? – cea despre care zice astăzi Evanghelia: iertarea reciprocă. Este un pietriş, pe care Hristos cere să-l ridicăm, dar diavolul îl face munte de neridicat. Şi că aceasta este virtutea cea mai grea vă voi demonstra prin trei, patru exemple. Vă rog să fiţi atenţi…

Citește mai mult

Sfântul Fotie: „NU” papei!

de

Omilie a mitropolitului Augustin Kandiotis
la pomenirea Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului
6 februarie

Luna trecută (pe 19 ianuarie) l-am prăznuit pe Sfântul Marcu, episcopul Efesului, Evghenicul, care a spus „nu” papei. Astăzi se aude din nou un „nu” papei. L-a spus un alt sfânt, mare dascăl şi părinte al Bisericii, Sfinţitul Fotie. Despre el vom spune câteva cuvinte.

***

Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului

Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.

Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.

Citește mai mult