„Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Luca 14, 16)
Cina cea de Taină
Iubiţii mei, învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură este simplă. Atât de simplă, încât să poată fi înţeleasă şi de copiii din şcoala primară şi de ţăranii ne-educaţi. Însă deşi este simplă, conţine înţelesuri atât de adânci, încât şi mari oameni de ştiinţă şi mari înţelepţi rămân înmărmuriţi înaintea măreţiei ei. Acesta este un lucru de mirare.
Evanghelia lui Hristos este un râu nesecat, ocean inepuizabil; este o mină de aur, în care oricât ai săpa şi ai scoate, aurul nu se termină.
Acest lucru îl observăm şi în Evanghelia de astăzi. Ea învaţă cu imagini şi exemple din viaţa de zi cu zi. Tocmai aţi ascultat-o.
Predică la prăznuirea Sfântului Nicolae,
5 decembrie 2010, la slujba Vecerniei.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
„Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”
Sfântul Nicolae
Iubiţi credincioşi, prăznuim pe Sfântul Nicolae – iar rugăciunea cu care mi-am început cuvântul este troparul pe care l-aţi auzit cântându-se la Litie – un sfânt foarte aproape de inima tuturor, a celor mici şi a celor mari, pentru că este un sfânt cunoscut ca aducător de daruri, în special pentru copii, un sfânt care a excelat prin virtutea milosteniei, a împărţirii de daruri spirituale şi materiale. Este sfântul care odată cu pomenirea sa anuală nu vine cu mâna goală. Şi deşi Sfântul Nicolae a trăit acum mai bine de 1600 de ani, totuşi amintirea şi pomenirea lui este vie şi lumea nu l-a uitat. Sunt mulţi sfinţi pe care lumea i-a uitat. Cu toate acestea faţă de Sfântul Nicolae lumea – întreaga lume ortodoxă şi nu numai, este foarte ataşată.
Sfântul Nicolae este pomenit pe 6 decembrie, dar este pomenit şi în fiecare zi de joi. Cine a hotărât ca Sfântul Nicolae să fie cinstit pe 6 decembrie şi în fiecare zi de joi? Sfânta noastră Biserică, care pe toate le-a hotărât şi le-a rânduit cu înţelepciune şi dumnezeiască insuflare.
Fiecare zi a săptămânii este închinată ocrotirii unui sfânt, ocrotirii şi cinstirii unui sfânt sau mai multor sfinţi. Aşa se face că ziua de luni este ziua Sfinţilor Arhangheli şi Îngeri, ziua tuturor cereştilor netrupeşti Puteri. Ziua de marţi este ziua închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Ziua de miercuri este şi zi de post, pentru că într-o zi de miercuri Domnul Hristos a fost vândut de Iuda – ucenicul cel nesincer, nerecunoscător şi iubitor de arginţi – pe treizeci de arginţi. Dar miercuri este şi ziua în care o cinstim în mod deosebit pe Maica Domnului şi citim Acatistul Sfântului ei Acoperământ. Joi, cum am spus, este ziua în care îl cinstim în mod deosebit, în fiecare săptămână, pe Sfântul Nicolae. De aceea, Canoanele Octoihului din ziua de joi, cuprind alături de Canonul Sfinţilor Apostoli, un Canon de rugăciune către Sfântul Nicolae. Dar pe lângă Sfântul Nicolae, ziua este închinată şi tuturor Sfinţilor Apostoli: celor doisprezece, celor şaptezeci şi prin extensie şi tuturor Sfinţilor celor întocmai-cu-Apostolii, cum sunt Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cum este Sfânta Nina – Luminătoarea Georgiei, cum sunt Sfinţii Vladimir şi Olga – Luminătorii ruşilor, toţi sfinţii cinstiţi cu acest apelativ „întocmai-cu-Apostolii”. Vineri este ziua în care s-a răstignit Domnul Hristos, zi pe care o cinstim cu post – în afara zilelor în care este harţi -, ziua Răstignirii Domnului, ziua în care cinstim Sfânta Cruce şi mântuitoarea Patimă. Sâmbătă este ziua închinată tuturor sfinţilor, proorocilor, mucenicilor, cuvioşilor, ierarhilor, dar şi pomenirii celor adormiţi, iar duminică este ziua Învierii Domnului. Prin urmare, fiecare zi din săptămână poate fi pentru noi un prilej de a intra în comuniune persoanele sfinte, cărora le este dedicată de către Biserică ziua respectivă.
Era, zice Evanghelia de astăzi, într-o sâmbătă, când Hristos s-a dus într-o sinagogă. Sâmbăta, evreii o ţin ca zi de închinare a lui Dumnezeu. În această zi este interzisă munca. Porunca Decalogului spune:
„Şase zile din săptămână pentru muncă, dar sâmbăta trebuie să fie închinată slujirii lui Dumnezeu” (Ieşire 20, 9-10).
Iudeii respectau cu stricteţe această poruncă. Oricine încălca porunca şi lucra în zi de sâmbătă, era pedepsit cu o aspră pedeapsă.
Un evreu, menţionează istoria Vechiului Testament, care a îndrăznit în zi de sâmbătă să iasă afară din cetate şi să se ducă în munte şi să taie lemne, a fost judecat pentru încălcarea poruncii şi condamnat la moarte. S-au adunat evreii, au luat pietre, le-au aruncat asupra lui şi l-au omorât (vezi Numeri 15, 32-36). Pietrele pe care le-au aruncat, au fost atât de multe, încât au alcătuit un mic deal. Oricine trecea apoi pe acolo avea să-şi amintească de pedepsirea omului care a dispreţuit porunca lui Dumnezeu şi a lucrat în zi de sâmbătă. Şi nu doar în anii de demult, dar chiar şi astăzi evreii respectă cu stricteţe ca zi nelucrătoare sâmbăta. Dacă vă duceţi astăzi în Israel, veţi vedea că sâmbăta pe drumuri nu este nicio mişcare. Oamenii nu călătoresc, nu aleargă maşini. Cine îndrăzneşte fără absolută nevoie să-şi ia maşina şi să călătorească pe drumurile publice, este considerat apostat şi provoacă dezaprobarea generală. Nu-l opreşte poliţia, îl opresc cetăţenii. Există însă şi cazuri în care indignarea evreilor pentru călcătorii poruncii este atât de mare, încât nu numai că opresc maşina, dar îi dau şi foc şi o ard. Doar maşina poliţiei şi maşina care transportă medici şi bolnavi la spitale este permis să circule în zi de sâmbătă.
Cuvânt la înmormântarea unui tânăr care a plecat dintre noi pe neaşteptate, într-un accident nefericit, la vârsta de numai 26 de ani. Din motive de discreţie, numele tânărului a fost acoperit (prin ton) în predică.[audio:http://ruga.ro/audio/pr-gh-an-despre-moarte.mp3|titles=Despre moarte şi nădejdea învierii] Să luăm aminte!
Cuvânt la prăznuirea Sfântului Apostol Andrei Cel Întâi Chemat, creştinătorul românilor (Pr.Gh.). „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, Şi ne … Citește mai mult
Sfântul Serafim de Viriţa (1866-1949), prăznuit la 21 martie, este unul dintre cei aproximativ 1.200 de sfinţi pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei, fiind unul dintre sfinţii ruşi cei mai iubiţi.
Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuşi era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obişnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericeşti. De asemenea, obişnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea şi desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere.
„Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepseşte pentru ceea ce fac şi astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorinţelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuşi, şi ei vor înţelege că nu mai pot continua o astfel de viaţă. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduşi către Dumnezeu. Mulţi oameni vor avea o înclinare către viaţa ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoşi şi alcoolici vor umple bisericile şi vor avea o mare sete de viaţa duhovnicească. Mulţi vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide şi bisericile vor fi pline de credincioşi. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârşesc păcate grave, îi va duce către o mare şi adancă pocăinţă. La fel cum candela înainte să se stingă straluceşte puternic şi aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi şi viaţa Bisericii în vremurile din urmă. Şi sfârşitul este aproape.”
Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică.
Predica mitropolitului Augustin de Florina la
pomenirea Sfântului Arhidiacon Lavrentie – 10 august
Sfinţii Lavrentie, Xist şi Ipolit
Există, iubiţii mei, există sfinţi, care sunt foarte cunoscuţi poporului nostru. Numele lor îl poartă mii de creştini. Mii de biserici sunt construite întru pomenirea lor. Au loc sărbători şi hramuri. Astfel de sfinţi sunt, de pildă, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie şi Sfântul Gheorghe. Dar există şi alţi sfinţi, care sunt necunoscuţi majorităţii poporului, iar numele lor foarte puţini creştini îl poartă sau chiar nimeni.
Par nişte sfinţi dispreţuiţi, fără nici o valoare şi cinstire. Şi acesta este un fenomen jalnic, care arată ceva despre starea noastră religioasă. Mari Dascăli şi Părinţi ai Bisericii, care au adus mari servicii Bisericii, precum şi mucenicii, mărturisitori, care au luminat Biserica prin martiriul lor, rămân necunoscuţi.
Nu s-a zidit nicio biserică în numele lor! Nicio icoană nu găseşti pe iconostase! Niciun copil nu poartă numele lor!
Dar dacă creştinii nu-i cunosc, şi din pricina ignoranţei nu-i cinstesc cum se cuvine, totuşi Biserica nu-i uită. Numele lor sunt scrise în sfintele ei cărţi. Preotul slujitor, care în fiecare zi trage clopotul şi citeşte singur în biserica parohiei slujba utreniei şi a vecerniei, acest preot evlavios citeşte toate scrierile şi cântă troparul sfântului zilei şi inima lui bate de emoţie, şi ochii îi lăcrimează rostind numele sfântului, pe care lumea l-a uitat, dar Biserica nu-l uită.
Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la duminica a XI-a după Rusalii
(Matei 18, 23-35)
Iubiţii mei, viaţa este o călătorie. Şi drumul cel drept pe care trebuie să-l urmăm toţi, ca să ajungem la capăt, în cer, este unul: Drumul pe care l-a trasat Hristos cu Sângele Său; l-a păşit El însuşi şi milioane de martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre. Însuşi Hristos a spus: “Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
ÎPS Augustin Kandiotis
Este adevărat că acest drum al virtuţii este greu, suitor, o Golgota. “Strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la viaţă…” (Matei 7, 14).
Dimpotrivă, drumul răutăţii, al stricăciunii, al necredinţei este uşor, în pantă. “Largă este uşa şi întinsă este calea care duce la pierzare…” (Ioan 7, 13), la distrugere, la catastrofă.
Un drum este a lui Hristos, celălalt al satanei; unul este al raiului, celălalt al iadului Alegeţi! Omul este liber să meargă pe care drum vrea.
Virtuţile sunt un lucru greu. Şi dacă întrebaţi, care este cea mai grea din toate virtuţile, iubitorul de arginţi va spune milostenia, robul pântecelui va spune postul, sarkolatrul (cel ce-şi adoră trupul) va spune fecioria, cel ce iubeşte viaţa va spune mucenicia pentru Hristos. Dar eu consider că cea mai grea din toate este – care? – cea despre care zice astăzi Evanghelia: iertarea reciprocă. Este un pietriş, pe care Hristos cere să-l ridicăm, dar diavolul îl face munte de neridicat. Şi că aceasta este virtutea cea mai grea vă voi demonstra prin trei, patru exemple. Vă rog să fiţi atenţi…
