Smerenia sfinţilor

Mitropolitul Augustin de Florina
Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie
(25 februarie)

Sfântul Tarasie
Sfântul Tarasie

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.

De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi cu durere în inimă şi lacrimi în ochi să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).

Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane! În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole.

De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!

Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.

Citește mai mult

Adevărul va străluci!

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfântului Evstatie (21 februarie)

Sf. Timotei (stânga) şi Sf. Evstatie Ep. Antiohiei (dreapta)
Sf. Timotei (stânga) şi Sf. Evstatie Ep. Antiohiei (dreapta)

Iubiţii mei, cei care merg regulat la biserică şi urmăresc Dumnezeiasca Liturghie aud Crezul. În vremurile de demult Crezul nu-l spunea doar cântăreţul, ci îl spunea toată Biserica, iar în Biserica Rusă până astăzi, când spun Crezul, toţi îngenunchează. Este unul din cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii.

Este ca şi cum s-ar înălţa în clipa aceea steagul Bisericii. Şi steagul ei este Crezul. Prin Crez mărturisim credinţa noastră în Treimea-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi ne delimităm de toate celelalte religii, dar şi de biserica papistaşă (romano-catolică), care a adăugat în Crez cuvinte care nu existau în original. Crezul acesta se aude de veacuri în Biserica Ortodoxă şi se va auzi până la sfârşitul veacurilor.

Crezul are o istorie. S-a scris în anul 325 d.Hr. S-a scris de către Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au adunat la cel dintâi Sobor Ecumenic de la Niceea, în Asia Mică, şi au condamnat pe Arie. Acest eretic nega dumnezeirea lui Hristos şi negându-l pe Hristos, nega şi Sfânta Treime, iar învăţătura lui sfârşea în idolatrie.

Crezul l-au scris 318 Sfinţi Părinţi. Între ei erau şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie şi alţi Sfinţi Părinţi, care în anii prigoanelor fuseseră întemniţaţi pentru Hristos şi suferiseră înfricoşătoare chinuri din partea prigonitorilor credinţei. Între Sfinţii Părinţi care au semnat Crezul a fost şi Sfântul Evstatie, care este sărbătorit pe 21 februarie. Sfântului Evstatie deci îi vom închina această predică.

Citește mai mult

Fraţi români: să nu uităm istoria!

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Fotie, pe 6 Februarie Un îndemn cutremurător spre a ne reîntoarce spre istoria noastră, spre a o cunoaşte, a o preţui şi a o apăra. Să na lumineze Sfântul şi Dreptul Tată Ceresc să nu ne uităm trecutul. Amin.

A fost odată în Transilvania

Cuvant despre Transilvania

Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.

Citește mai mult

Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Tropar, glasul al 8-lea
Apărătorule al Ortodoxiei, şi învăţătorule al sfinţeniei, păstor blând ca un miel şi mare dascăl al Sfintei Liturghii, Părinte Ierarhe Dosoftei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Viaţa slăvitului şi întru tot lăudatului ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
(13 decembrie)

Sfântul Ierarh Dosoftei

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului.

La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov.

Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.

Citește mai mult

O epistolă în închisoare: „Aceasta a fost de la Mine.”

Sfântul Serafim de Viriţa

Sfântul Serafim de Viriţa (1866-1949), prăznuit la 21 martie, este unul dintre cei aproximativ 1.200 de sfinţi pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei, fiind unul dintre sfinţii ruşi cei mai iubiţi.

Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuşi era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obişnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericeşti. De asemenea, obişnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea şi desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere.

„Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepseşte pentru ceea ce fac şi astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorinţelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuşi, şi ei vor înţelege că nu mai pot continua o astfel de viaţă. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduşi către Dumnezeu. Mulţi oameni vor avea o înclinare către viaţa ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoşi şi alcoolici vor umple bisericile şi vor avea o mare sete de viaţa duhovnicească. Mulţi vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide şi bisericile vor fi pline de credincioşi. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârşesc păcate grave, îi va duce către o mare şi adancă pocăinţă. La fel cum candela înainte să se stingă straluceşte puternic şi aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi şi viaţa Bisericii în vremurile din urmă. Şi sfârşitul este aproape.”

Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică.

Citește mai mult

1 Octombrie: Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani

(Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Iosif şi Chiriac de la Bisericani)

[…vrând să meargă la muntele Atonului, au fost opriţi din cale de Preasfânta Fecioară Maria, care i-a întrebat: „- Unde vă duceţi?” Iar ei, plini de bucurie dar şi de spaimă, au răspuns: „- Ne ducem la grădina Sfinţiei Tale” (că odinioară Sfântul Munte al Atonului se numea „Grădina Maicii Domnului”. Atunci, Preacurata le-a poruncit: „- Întoarceţi-vă, că şi aici este grădina mea!”. Şi îndată Maica Domnului s-a făcut nevăzută, iar părinţii aceia (…) au înţeles din această întâmplare că şi Moldova, ca şi întreaga noastră ţară, este o „Grădină a Maicii Domnului”…]

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani

Acest preacuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în muntele Bisericanilor şi adevăratul întemeietor al mănăstirii cu acelaşi nume (Nota 1).

S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ. Şi de mic copil avea chemare spre viaţa călugărească. Deci, căutând să împlinească grabnic cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: «Cela ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» şi iarăşi: «Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37-38), îndată şi-a lăsat părinţii şi a intrat în nevoinţa monahală la mănăstirea Bistriţa, ctitoria marelui domn Alexandru cel Bun.

Aici, primind îngerescul chip al călugăriei, în puţini ani a deprins de la părinţii bătrâni meşteşugul încordărilor duhovniceşti, adică lupta cu gândurile, păzirea minţii de cugete rele, înfrânarea simţurilor, ascultarea şi smerita cugetare, astâmpărându-şi patimile firii cu cureaua postului şi înălţându-şi mintea la Mirele Hristos, prin neîncetată rugăciune.

Citește mai mult

Niciun trădător!

Predica mitropolitului Augustin de Florina la Apostolul
din Duminica a XIII-a după Rusalii (I Corinteni 16, 13-24)

“Staţi tari în credinţă!” (I Corinteni 16, 13)

Sfăntul Apostol Pavel

Şi iarăşi, iubiţii mei, şi iarăşi vorbeşte Pavel. Să-l ascultăm. Este ca şi cum l-am asculta pe însuşi Hristos. Pentru că gura lui Hristos a fost Pavel. Nu spunea nimic care să fie pe lângă învăţătura lui Hristos. Propovăduia cu credinţă. Cuvintele îi ieşeau din gură ca focul care cade între spini şi-i arde. Dorinţa lui era să propovăduiască până la marginile lumii Evanghelia. Dorinţa lui era să împrăştie întunericul şi să aducă lumina. Dorinţa lui era ca pretutindeni Hristos să biruiască şi să triumfe.

Pavel se afla întotdeauna în război. Dădea în fiecare zi lupte şi-i chema pe creştini să lupte şi ei sub slăvitul steag a lui Hristos şi să-i biruiască pe vrăjmaşi. Nimeni să nu părăsească sfânta tabără. Nimeni să nu se teamă. Nimeni să nu arunce armele şi să devină dezertor. Nimeni să nu-L trădeze pe Hristos.

***

Toţi în lupta cea sfântă! – se aude glasul lui Pavel. Şi aşa cum un general viteaz în ceasul luptei nu doarme, ci aleargă pretutindeni şi-şi vizitează oastea şi ajunge până în prima linie şi-şi încurajează soldaţii, aşa face şi Pavel. Şi el este un general. Dar ce general! Un general neasemuit mai mare decât orice alt general. Este un general duhovnicesc. Cuvintele pe care le propovăduieşte sunt sabia lui; sabie tăioasă, care nu taie capete omeneşti, dar fiind ascuţită învinge şi nimiceşte în chip fulgerător orice împotrivire satanică. Pavel general. Şi aşa cum generalul dă ordine, aşa şi Pavel dă ordine pe care creştinii trebuie să le execute, dacă vor să biruiască şi să triumfe.

Cinci ordine ale lui Pavel se aud în Apostolul de astăzi. Prin urmare „Privegheaţi!” este primul ordin. „Staţi tari în credinţă!” este al doilea. „Îmbărbătaţi-vă!” este al treilea. „Întăriţi-vă!” este al patrulea. „Toate ale voastre cu dragoste să se facă” este al cincilea ordin (I Cor. 16,13-14).

Citește mai mult

Un peşte la foc: Sfinţii Lavrentie Arhidiaconul, Xist Episcopul şi Ipolit

Predica mitropolitului Augustin de Florina la
pomenirea Sfântului Arhidiacon Lavrentie
10 august

Sfinţii Lavrentie, Xist şi Ipolit

Există, iubiţii mei, există sfinţi, care sunt foarte cunoscuţi poporului nostru. Numele lor îl poartă mii de creştini. Mii de biserici sunt construite întru pomenirea lor. Au loc sărbători şi hramuri. Astfel de sfinţi sunt, de pildă, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie şi Sfântul Gheorghe. Dar există şi alţi sfinţi, care sunt necunoscuţi majorităţii poporului, iar numele lor foarte puţini creştini îl poartă sau chiar nimeni.

Par nişte sfinţi dispreţuiţi, fără nici o valoare şi cinstire. Şi acesta este un fenomen jalnic, care arată ceva despre starea noastră religioasă. Mari Dascăli şi Părinţi ai Bisericii, care au adus mari servicii Bisericii, precum şi mucenicii, mărturisitori, care au luminat Biserica prin martiriul lor, rămân necunoscuţi.

Nu s-a zidit nicio biserică în numele lor! Nicio icoană nu găseşti pe iconostase! Niciun copil nu poartă numele lor!

Dar dacă creştinii nu-i cunosc, şi din pricina ignoranţei nu-i cinstesc cum se cuvine, totuşi Biserica nu-i uită. Numele lor sunt scrise în sfintele ei cărţi. Preotul slujitor, care în fiecare zi trage clopotul şi citeşte singur în biserica parohiei slujba utreniei şi a vecerniei, acest preot evlavios citeşte toate scrierile şi cântă troparul sfântului zilei şi inima lui bate de emoţie, şi ochii îi lăcrimează rostind numele sfântului, pe care lumea l-a uitat, dar Biserica nu-l uită.

Citește mai mult